CAPITOLUL. X - OAMENI DE SEAMA
G.-PECEȚI DE OMENIE
G.-PECEȚI DE OMENIE
|
|
Valentin ZĂBAVă – Un vlăstar al armatei române
Născut: 03.05.1994 în localitatea Săgeata, jud. Buzău,
Părinții:
Constantin, șofer și agricultor
Aurica, muncitoare la primărie.
Studiile: Școala generală, am absolvit-o în sat: Aici am fost impresionat de d-na educatoare Lili și de d-na învăţătoare Stanciu Marioara (de la care am învăţat că fără cunoștințe omul nu are valoare)
Liceul cu Program Sportiv, din Buzău,
Am studiat un an la Facultatea de Silvicultură din Brașov, după care m-a atras un vis din copilărie de a mă înrola în armată, la Batalionul de Vânători de munte din Predeal. După 3,5 ani am mers la Școala Militară de Maiștri și subofițeri a Forțelor Terestre „Basarab I” – Pitești, unde am absolvit studiile școlii militare în specialitatea Comunicații și Informatică. |
Ocupații: Cercetaș – parașutist, la una din unitățile de elită ale armatei române.
Enache ALEXE – Povestea unui tată erou
(de Pr. Protopop Constantin Alecse)
Enache Alexe era fiu de ţărani gospodari (Voicu si Smaranda Alexe,), născut în satul Dâmbroca, comuna Săgeata-Buzău, la 5 februarie 1922. Enache, fiind primul născut (avea un frate, Costică şi o sora mai mică, Veronica, căsătorită cu Ion Pâslaru din Beilic-Săgeata), a murit pe data de 23 octombrie 2001, la Los Angeles.
|
|
Tata a urmat numai 4 clase primare, în satul natal. Îmi aduc aminte că adesea glumeam, că are cu 2 clase mai mult decât trenul. De mic copil şi-a pierdut tatăl şi, fiind cel mai mare din fraţi, a devenit stâlpul casei îngrijindu-se de mama sa, de fratele Costică şi de sora cea mică - Veronica, câștigând existenţa familiei prin truda câmpului.
Nici nu împlinise 18 ani când, începând cel de al doilea război mondial, a fost înrolat în armată şi a luptat împotriva inamicului bolșevic şi apoi împotriva nemților, ajungând până în munţii Tatra. Era mândru de vitejia sa. În ultimul an al războiului, pe când se afla într-o scurtă escapadă, de numai câteva zile, în satul natal, cu o săptămâna înaintea începerii postului mare din primăvara anului 1944, s-a căsătorit cu Anica Dumitrache (care avea să fie draga mea mămică).
Soţii Enache şi Anica Alexe au fost binecuvântați cu 4 copii: Paulina (1947), Constantin (1951), Ioana-Gina (1954) si Maria-Mia (1957).Anii, din primele 2-3 decade de după război, le-au adus un adevărat coșmar, ca şi anii din timpul războiului. Cum bine se ştie, bolșevicii au acaparat puterea în România şi forţat, au luat proprietăţile în diferite moduri (confiscare, naționalizare, colectivizare), părinţii mei au suportat cele mai crude tratamente ale sistemului comunist.
|
Enache Alexe a refuzat, toată viaţa lui, înscrierea la colectivă, pentru care a plătit scump, atât el, cât şi copiii săi. În anii 1960-1965, când comuniştii i-au confiscat utilajele agricole, animalele şi țarina din afara vetrei satului, spre a-şi câştiga existenta, Enache a lucrat mai întâi la o fermă din apropiere, apoi, timp de peste 20 de ani, făcând zilnic naveta, cu bicicleta, sau cu autobuzul, a lucrat în oraşul Buzău, pe rând, la Fabrica de Sârma şi Fabrica de Sticlă şi Oglinzi, apoi la Fabrica de Zahăr, de unde s-a pensionat în 1987. În 1988, la solicitarea familiilor copiilor (a sorei mele Paulina şi a mea), stabiliți în America încă din 1980, li s-au acceptat vizele şi s-au stabilit în SUA, locuind în Los Angeles cu familia fiicei mari, Paulina Ciocan, până când şi-a dat obștescul sfârşit. Familiile noastre (a mea şi cea a sorei Paulina Ciocan) i-au oferit cea mai bună îngrijire pentru trai, sănătate şi asistență juridică. Tata a fost un om credincios, cu frica de Dumnezeu, înscrisă adânc în inima sa. A fost om rugător la Dumnezeu, nelipsit de la slujbele bisericeşti, exceptând vremurile în care se afla în boală şi suferinţă. A împlinit cu răbdare şi dedicaţie aproape călugărească, un întreg canon de rugăciuni zilnice, practicând şi un canon al lui de rugăciuni şi mătănii la miezul nopții, până în ultimii ani de boala şi suferinţă. Era un mirean bine cunoscător al sfintelor predanii, cum puţini laici sunt învredniciți de acest dar, un postitor exemplar. Niciodată în viaţa sa pământească n-a încălcat lungimea celor 4 posturi şi n-a mâncat '„de frupt” în niciuna din miercurile şi vinerile de peste an, zile de postire prin excelență. A fost un cuminecat duminical al Sfintelor Taine, pregătindu-se după rânduială, cu regularitate, pentru aceasta. Din fragedă copilărie, din cele spuse în vremurile normale, de înaintea instaurării dictaturii comuniste, precum şi în primii ani ai calvarului comunist, la sfârşit de săptămână, de trudă pe glia strămoşilor(de luni seara până sâmbăta la asfințit), ţăranul Enache se întorcea în vatra satului, se îmbăia, în condiţiile de care numai bătrânii satului îşi mai aduc aminte, iar duminica dimineaţa se îmbrăca în straie de sărbătoare şi se pornea spre biserica din inima satului, dimpreună cu soţia Anica şi copiii lor, pe atunci încă mici, spre a participa la dumnezeiasca Liturghie. După 3-4 ore de trăire duhovnicească şi după miruire, se întorcea acasă pe aceeaşi cale, uliţa de mijloc, sau pe uliţa întâi, care acum poartă numele „strada Iordache Neculai”, atunci când dorea să-şi însoțească mama până acasă. Când ajungea acasă se ospăta cu nevasta şi copiii din binecuvântările cerului, îşi odihnea, pentru o oră sau două, trupul obosit de sclavia povară a câmpului, după care se așternea la citit. Citea cu sete din Biblie, din proorociile Vechiului Legământ, din rugăciunile psalmodice ale lui David, din Sfintele Evanghelii şi din Apocalipsa. Era, de fapt, obsedat de Apocalipsa. Si nu numai că citea ca să cunoască, ci studia Scriptura şi o comenta duminica următoare cu prezbiterii satului. Era interesat de comentariile şi predicile preoților Ghencea, mai apoi ale preotului Emil Stanciu, la pericopele evanghelice şi apostolicești duminicale şi la feluritele pasagii scripturistice, care-l preocupau cu pasiune, cu toate că... era, aşa cum mărturiseam mai înainte, un simplu ţăran cu 4 clase primare, un fiu al satului, fără multă şcoală, însă era om cu frica de Dumnezeu. La praznice, secondat totdeauna de soţie, cerceta Sfintele Mânăstiri prin lungi pelerinaje, îmbogăţindu-şi casa ţărănească cu icoane, iconițe şi cărţi de zidire spirituală, împărtășind şi cu cei din jur experienţa sa duhovnicească. La mânăstirile: Vladimirești, Rătești, Ciolanu... şi altele, a mers pe jos, cu carul cu boi sau cu cai. Acelea erau locurile sfinte ale României de unde Enache şi Anica Alexe nu lipseau de la prăznuire. Încă din tinereţe, s-a implicat în administraţia bisericii din satul natal, slujind ani de-a rândul în consiliile parohiale şi ajutând la buna-gospodărire a bisericii. Spre sfârşitul vieţii sale, deşi a stat căzut la pat, mai mult de un an de zile, familia l-a purtat în mai multe rânduri, pe căruț, la Biserica „Sf. Treime” din Los Angeles, unde slujește subsemnatul, ca să apuce a se mai ruga '„pentru ultima dată”, cum obișnuia să spună... şi să mai aprindă o ultimă lumânare. S-a întâmplat că ultima rugăciune şi ultima lumânare le-a închinat Domnului la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru şi Pavel, în anul 2001.A fost un om bun, de familie, exemplu creștinesc pentru cei din jur. Se îngrijea de soţie şi la rându-i, soţia s-a învrednicit după aceeaşi măsură de îngrijirea lui, mai cu seama în vremurile de boală şi suferinţă.
Ca părinte, era iubitor de copii, nepărtinitor în împărtășirea dragostei părintești, bun, blând şi îngăduitor, dar şi direct şi hotărât în cultivarea valențelor morale şi religioase în sufletul membrilor familiei sale. Îşi însemnase în calendar zilele de naştere ale tuturor membrilor familiei, inclusiv ale nepoţilor şi le trimitea scrisori de felicitare şi câte un dar pecuniar. Dormi în pace suflet blând şi Domnul Iisus să te sălășluiască în împărăția Sa!
Anica ALEXE – o mamă, dulce mamă
(de Pr. Protopop Constantin Alecse)
|
|
Anica Alexe (Dumitrache), s-a născut la 13 noiembrie 1921, din părinţii Simion şi Gherghina Dobre-Dumitrache. A plecat la veșnicie pe data de 1 mai 2009. Părinţii mamei, Simion şi Gherghina au fost binecuvântați de Dumnezeu cu 3 fiice: Nastea, Anica şi Ioana. Nastea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, cu Oprişan Ispas (erou în cel de al doilea război mondial).
Rămânând văduvă la o vârstă tânără, Nastea nu s-a mai căsătorit niciodată. Nici sora mai mica, Ioana, nu s-a bucurat de prea multă fericire la tinereţe, căci bărbatul ei a murit la scurtă vreme după ce i s-a născut cel de-al doilea copil, Marcela.
Ioana, ajutată de sora cea mare, Nastea, şi-a crescut cei 2 copii (Mia „Pușa” şi Marcela), în condiţii foarte grele, în vatra satului natal, Săgeata. Ca şi tata, mama Anica, a urmat numai 4 clase primare, în satul natal, Săgeata. Pierzându-şi tatăl, de pe când era mică, Anica, dimpreună cu cele 2 surori au dus viaţă grea, la ţară, alături de mama lor, Gheorghina, trudind pe tarlaua câmpului. Când avea 18 ani, Anica a cunoscut un tânăr din satul Dâmbroca, la vreo 3-4 km de satul ei, pe nume ENACHE ALEXE, care într-o duminică după-amiază, veniseră cu câţiva flăcăi dâmbroceni, la horă în satul Săgeata, nădăjduind să-şi găsească sufletul pereche.
|
Deşi avea puţină şcoală, flăcăul Enache era un bărbat chipeș, serios şi cu multă frică de Dumnezeu. Pătrunși de fiorii dragostei, Enache şi Anica şi-au împărtășit iubirea, care s-a materializat mai târziu într-o căsătorie sănătoasă, ce a durat aproape 60 de ani, până la mormânt. S-au cunoscut, s-au plăcut şi s-au iubit, pornind de la o „iubire la prima vedere”.
În timp ce Enache trudea la câmp, ANICA se ocupa de gospodărie (îngrijirea animalelor şi păsărilor din ogradă, creşterea copiilor, gătitul mâncării şi făcea, zilnic, mulţi kilometri, să ducă lui Enache mâncare la câmp şi bucurându-se pentru câteva clipe de servirea mesei împreună cu bărbatul ei, la umbra căruţei.
S âmbăta seara, la sfârşitul fiecărei săptămâni, Enache se întorcea acasă, se îmbăia, împreună cu nevasta lui, în condiţiile în care am arătat când am vorbit de tatăl meu.
După cum am mai spus, duminica dimineaţa, îmbrăcați îngrijit, cu lumânări în mână mergeau la Casa Domnului, luând şi copiii în credinţa lor pentru înalte trăiri duhovniceşti.
După colectivizarea forţată din 1962, până în 1987, tata se deplasa zilnic la serviciul de la oraş, iar mama Anica, fiind casnică, îşi împlinea vocația de soţie, mamă şi gospodină.
După ce bărbatul a plecat pe veci la locul unde nu este durere, nici întristare, mama Anica şi-a continuat viaţa în casa fiicei mai mari, Paulina, a cărei familie a îngrijit-o cu multă afecțiune.
Şi eu m-am străduit să-i alin necazurile, în urma pierderii lui tata şi să o sprijin în tratarea trupului şi a sufletului.
Ca şi bărbatul ei, mama ANICA, aşa cum îsi reamintesc copiii si cunoscuții lor, era o femeie credincioasă, nelipsită de la slujbele bisericeşti, chiar dacă în ultimii ani se gârbovise, şi-a împlinit cu răbdare şi aplecare, aproape călugărească, canonul rugăciunilor zilnice.
În ultimele 2 decade ale vieţii (alternativ cu tanti Măndița Canciu), era „prescurăreasa bisericii”. La Duminica Praznicului Floriilor, 12 aprilie 2009, mama Anica a participat pentru ultima dată la Slujba religioasa, oficiată de mine, fiul ei, in Biserica „Sf. Treime” din Los Angeles, California.
Mama ANICA a fost o adevărata mironosiță, o soţie desăvârşită, care şi-a iubit şi îngrijit soţul până la mormânt. Ca soţie, mamă, bunică şi străbunică, era iubitoare, nepărtinitoare în împărtășirea dragostei faţă de cei ai familiei ei, bună, blândă şi îngăduitoare.
Ca şi tata, avea însemnate, într-un caiet, zilele de naştere ale membrilor familiei şi era atentă să trimită felicitări, folosind cuvinte simple, dar se putea distinge în ele multă dragoste.
Dumnezeu s-o aibă în pază şi s-o odihnească în corturile dreptilor!
|
|
Floarea VOINEA – căldura unei mame de scriitor
Născută: 26.10.1939,
Din părinţii: Ion şi Maria Voinea,
copii: * Nicu Baboi – colonel şi scriitor,
* C-tin Baboi, asistent medical,
„Împlinirea mea a fost să-i văd oameni la casa lor. Eu i-am învăţat să citească. I-am crescut singură. De la bunica, Maria Voinea, şi-au luat seva de spirit, de bun simt. Lui Nicu i-am spus: „Dacă nu reușești aici, te dau la Hașdeu, dar tu liceul tot îl faci”.
I-am spus poezii. Spălam rufe, făceam mâncare, şi-i spuneam poezii, iar el: „- mai zi-i, mai zi-i!” Fratele meu, Gheorghe Voinea, a fost colonel în Armata a II-a, Şef de Stat Major al Armatei a II-a. Era modest.
Când venea acasă mergea la cârciumă, dădea de băut şi stătea de vorbă cu oamenii.
Tatăl meu, Ion Voinea, erou al celui de al II-lea război mondial. A fost înmormântat la Hodod, Oradea.”
|
„Căsnicia, să fie fericită, constă dintr-un triunghi,
Laturile lui sunt: femeia, bărbatul și Dumnezeu,
Reușita în căsnicie înseamnă a găsi un unghi
De vedere, comun, cu aceeași iubire mereu.
Mamele sunt lianții familiilor și izvoare de iubiri,
Mai mult ca oricine-i educă pe copii cu omenie,
Atestată-i femeia că este inima întregii omeniri.
Nu-i comoară mai de preț, decât o bună familie.
Copiii sunt mugurii cei mai de preț ai familiei,
Lor trebuie să le lăsăm o frumoasă moștenire,
De conștiință, de a deveni oameni de omenie,
Și să învețe a-și onora părinții cu multă iubire.” MI
Aurel STANCIU – Un constructor și participant activ la viața satului
|
|
Născut: 6 martie 1971
1978–1988 – Şc gen de 10 clase – Dâmbroca şi Săgeata
1990–1991 – Stagiul militar – artilerie antiaeriană
1996–2000 – angajat vla Serviciu pază – Buzău,
Din 2000 până în prezent – construcţii locuinţe – şef de echipă la o firmă particulară
Pasiuni: fotbalul şi creşterea animalelor
A jucat fotbal în perioada 1986 – 1988, in echipa Stăruinţa Săgeata.
-
Un om de succes este acela care poate construi o fundatie solida cu caramizile pe care altii le arunca in el. – David Brink
-
Ziua in care vei fi responsabil si nu vei mai cauta scuze, aceea este ziua startului care te va purta spre succes. – O. J. Simpson
-
Invinsii vad strazile acoperite de gheata, dar invingatorii isi pun in picioare patinele. – Denis Waitley
-
„Ia decizii din inima si foloseste-ti capul pentru a le face sa functioneze.” – Sir Girad
|
Gheorghe BABOI- Îi pasă de viața satului
|
|
Născut: 24.11.1946, în Bordușani,
Părinţii: Nicolae și Vasilica – decedați,
Copii: - 1 fiică, căsătorită, 1 fiu, necăsătorit,
Despre soţie are doar vorbe alese, că este o gospodină desăvârşită, foarte curată și harnică. A lucrat 25 de ani în Industria Chimică, la Buzău
Se poate aprecia că familia Baboi are o gospodărie foarte curată.
Puncte de vedere:
Odată cu canalizările au fost desființate șanțurile, ceea ce creează mari probleme, de inundații, în timpul ploilor abundente,
Cimitirul este neîngrijit, căci nu mai sunt urmași care să le îngrijească, ulițele ar trebui asfaltate, așa cum sunt promisiunile,
Preotul satului, Părintele Apostoiu, se poartă popular cu lumea, este prietenos și priceput la orice.
„E de datoria fiecărui om să-și găsească vocație,
Venind din pasiune, o percepi ca act de creație,
Cine ajunge șef, pentru a fi bun, să aibă grație,
Să învețe a se pune în a muncitorului situaţie.” MI
|
|
|
Gheorghe DUMITRU – muncitor la oraș, țăran la sat
Născut: 25.06.1949,
În satul Dâmbroca, comuna Scurteşti
Din părinţii: Ion şi Ştefana Dumitru,
Căsătorit, are doi copii (băiat şi fată), ambii cu studii superioare.
Domiciliul: oraşul Buzău
Studii şi funcţii:
* 1956-1963, Şc. Gen. Dâmbroca,
* 1963-1966, Şc Prof. Mec. Motoare Diesel – Câmpina,
* 1966-1972, muncitor la Atel. Mot. Diesel – Floreasca,
* 1972- prezent, mecanic motoare Diesel – Fabrica de Geamuri – Buzău. Este un om care prin hărnicie şi bonomie, este demn de înalt respect. În ultimii 10 ani, şi-a sprijinit mult familia din sat şi din nefericire în anii 2011-2012, i-a condus pe cei trei ai casei (tata, mama şi fratele mai mic), pe ultimul drum.
Acum la pensie, iarna locuiește la oraș. Alături de fiică și nepoți, iar vara locuiește mai mult la țară. El și soția lui Rica, sunt harnici gospodari.
|
Aurora STANCIU – cu recunoștință față de înaintași
|
|
Am mers la bărbatul meu cu tămâie şi trec şi pe lângă mormântul lui nea Neculai Iordache şi al țaței Sanda. Ei au fost ca părinţii noştri. În miezul nopţii dacă-l chemam, venea la copii, la injecţii, la mine, la oricine avea nevoie şi zic: „ Doamne, au avut o casă ca un boboc şi nici un bob cu tămâie nu-i dau. Cât au îngrijit de el? (se referă la cei cărora li s-a donat casa, pentru „îngrijirea din timpul vieţii şi pentru toate cele creștinești de după moarte)”. Când am fost în cimitir şi am făcut re-înmormântarea la ai mei, a fost şi domnul Nicuşor Iordache. Mă aşteptam să văd că vin şi alţii, care ar fi avut obligația, dar n-au venit.
Sunt necăjită, dar mă întreține munca.
Am două fete, amândouă sunt învăţătoare. Cea mică era ca şi copilul lui nea Neculai. Pe la trei ani se ducea singură la injecție. Zicea: „ Mă duc la nenea doctorul”
„Mama mea făcea o distincție clară între realizare și succes. Spunea că -realizarea este datorată cunoștințelor învățate și muncii și faptului că ai dat tot ce era mai bun din tine. Succesul este ca o recompensă din partea altora, și este plăcut, dar nu la fel de important sau satisfacator. Întotdeauna să încerci să te realizezi și să uiți de succes-.” (Helen Hayes)
|
Floarea FILIPOIU – femeie credincioasă atașat bisericii
|
|
Născută: 23 iulie 1938
Şcoala primară în sat
Agricultoare. Pensionară
A rămas fără mamă la 6 ani. Tata, Gheorghe Ciobanu, nu s-a recăsătorit şi a murit în 1957.
Au fost 5 copii la părinţi – 4 băieţi şi o fată:
Are 4 copii:
Benone – 55 ani – sudor în Italia,
Aurel – 50 ani – şofer pe autobuz,
Georgeta – 49 ani – comerciantă, Maria – 48 ani – îngrijitoare – Buzău.
„Are o vârstă pe care nu o arată, este vioaie şi șugubeață. Şi astăzi îşi păstrează umorul, voia bună şi sociabilitatea. Îi plac amintirile de pe vremea când era o năstrușnică fată. Toată viaţa a fost atașată de biserică şi de credinţa în Dumnezeu.” (Mircea Iordache)
|
„Fericirea trebuie să fie o răsplată, nu un scop.
Ea e ca o comparare între bine și rău, non-stop,
Fericirea unui om nu constă în lipsa dorințelor,
Ci în examinarea și cunoașterea perfectă a lor
Componentele fundamentale ale fericirii sunt:
Să faci ceva, să iubești pe cineva, să ai avânt.
Puțin trebuie pentru a-i face fericiți pe înțelepți,
Nimic nu-i ajută pe nebuni, ei sunt nenorociți!
Cea dintâi condiție a fericirii este înţelepciunea,
Alături de ea e credința în Domnul și rugăciunea,
Să ne rugăm lui Dumnezeu cu mai multă iubire:
Doamne miluiește-ne pe noi cu credință și fericire!” (MI)
|
|