CAPITOLUL. IX - TRADITII SI OBICEIURI
A.- ISTORIC
A.- ISTORIC
-
În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, în zonă, erau numeroase credințe şi erezii. Despre ele se vorbește pe larg în monografia comunei Săgeata, elaborată de Victor Andreica şi Florentin-Stelian Albu, sub titlul „În căutarea unei noi şanse – Săgeata” în 2010.
- „Lingvistul Ovidiu Densușianu, ajutat de I.A. Candrea şi Teodor Speranția, au realizat în 1904, revista „Graiul nostru”, în care, printre altele au abordat şi teme ale activități folclorice din judeţul Buzău: portul, ocupațiile, tradiţiile, datinile, vorbirea dialectală. Cei trei apreciază că „mentalitatea, obiceiurile, datinile şi tradiţiile locurilor din mediul rural sunt determinate, în principal, de apartenența lor la bresle”.
-
Petre Ungureanu – 1943 – „ .....Dacă privim un locuitor din Săgeata, în faţă, vedem că el este tipul ţăranului român neaoș, urmaș al vechilor daci, ţărani care, de-a lungul vremii, cu toate vicistitudinile istoriei, şi-a păstrat aproape intacte fizionomia şi sufletul! Plin de vibraţie sufletească, de simțire adâncă, el se recomandă a fi vioi, răbdător şi înţelept, în manifestările sale dovedind spontaneitate, bună-cuviință şi simț practic. El îşi poetizează viaţa în cântece şi versuri populare, iar bucuria, durerea, întristarea, dragostea şi dorul şi le însoțește în cântări şi le țese în versuri scânteietoare de frumuseţe. Ţine cu îndărătnicie de obiceiurile vechi”.
-
Din discuţiile cu duhovnicii, bătrânii şi alţi oameni, rezultă că, indiferent cât de mari au fost greutățile vremurilor în timpul deselor invazii: turcești, tătărăști, leșești, rusești, austro - ungare, etc. şi chiar dacă ființa naţională a fost în cumpănă, obiceiurile, datinile, valorile morale, înţelepciunea şi spiritul de pace au rămas şi s-au transmis din generaţie în generaţie, ca pe o principală zestre de existenţă..milenară.
-
Prima trăsătură a săgeţenilor, așa cum este ea evocată în monografia lui Petre Ungureanu, e solidaritatea comunității. Dacă destinul e tragic pentru cineva (un incendiu care-i cuprinde gospodăria sau dacă-i mor vitele, sau altceva grav), comunitatea sare în ajutor, ca la o comandă sufletească, reparând, reconstruind casa, refăcând acareturile stricate, ajutând cu animale în locul celor pierite.
-
La începutul veacului XX, dacă apăreau gâlcevi între săteni interveneau bătrânii, înțelepciunea satului, răspândind în jur duhul împăcării.
-
Profesorul Gheorghe Tistu, in lucrarea sa „Folclor din judeţul Buzău”, în care investigaţiile coboară în secolele 17, 18 şi 19, cuprinde în paginile de început referiri la cuvântul cislă, caracterizator pentru nivelul de dezvoltare al unei colectivități umane: numărătoarea efectivelor de oameni din sat, împărțirea dărilor în funcţie de averea deţinută…
-
Multe din obiceiuri îl însoțesc pe om pe parcursul întregii vieți. Observăm că obiceiurile se pot grupa, mai ales după criteriul calendaristic: de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti. Obiceiurile, cum ar fi: colindele de copii, de ceată şi ale vârstnicilor, plugușorul, steaua, sorcova, vasilca (n.a. colind țigănesc), jocurile cu măşti, viflaimul, dar, din păcate, se practică tot mai rar, fiind pe cale de dispariție.
-
În sărbătorile Crăciunului, copiii umblă cu „Bună dimineaţa” şi cu „Steaua” iar de anul nou şi Sfântul Vasile, se practică umblatul cu „Plugușorul” , „Sorcova” şi primeau bani, mere, pere, nuci, covrigi, colăcei, etc. Copiii ţigani umblau şi cu „Vasilca”.
-
La lăsata secului, finii mergeau în vizită la naşi, ducându-le plocoane, apoi începea o petrecere, pe cinste, urându-şi, reciproc, ca sfântul post să le aducă noroc, îndestulare şi iertarea păcatelor. La plecare, finii zic: „– Să ne ierți naşule!”, iar aceştia răspund: „– Să fiți iertați!”. Petrecerea nu însemna dezmăț, ci mai mult se mima mâncare şi băutura, căci era încărcată de nuanțe religioase şi sociale. Se făceau petreceri între părinţi, copii şi alte rude, manifestându-se un respect deosebit al celor „mici”, faţă de cei „mari”. Toată lumea se lepăda de orice gâlceavă, bătaie, mânie. Nu se admitea să intri în post certat cu cineva. Se poate concluziona că „Lăsatul secului” era un fel de „Ziua recunoştinţei” la americani.
-
Este credinţa că va trăi mult şi va fi sănătos cel care va vedea primul un miel.alb, sau un fluture roșu.
-
Marţea, după Paşti, fetele se adunau în grupuri, organizate pe categorii sociale şi practicau obiceiurile legate de incantație, paparude şi caloian.
-
Dinţii de lapte ai copiilor, la cădere, se azvârleau peste casă, spunând : „- Na, cioară un dinte de os şi dă-mi unul de oţel, ca să pot mânca cu el!”
-
Printre obiceiurile legate de naștere şi creşterea copiilor, menționăm: până pe la mijlocul veacului 20, nu prea erau moașe calificate, ci empirice, provenite dintre femeile bătrâne, cu multă experienţă de viaţă;
-
De regulă, pruncii se botezau în termen de cel mult o lună de la naștere, într-o duminică sau altă sărbătoare; după botez, naşii, moaşa, rudele şi vecinii, invitaţi de părinţi, făceau petrecerea numită cumetrie, fiecare participant oferind, la sfârşitul mesei, daruri pentru „prichindel”: bani, oi, vite etc. Apoi se făcea scăldatul copilului, când toţi cei prezenţi aruncau monede metalice în scaldă;
-
După 40 zile de la naştere, mama merge cu pruncul la biserică, pentru a-l dărui credinței, aşa cum a procedat şi Maica Domnului. Câteva zile pruncul doarme lângă mamă, apoi este mutat în leagăn sau albie, în care, de obicei, este legănat şi i se „îngână” cântece de leagăn.
-
Am învăţat ...ca atunci când fiul tău nou născut îți tine degetul în micul lui pumn... s-a lipit de tine pentru toata viaţa.
-
Căsătoria şi nunta au fost şi sunt momente esenţiale din viaţa satului.
-
De regulă, nunţile se făceau în duminicile de iarnă, fetele având între 17–20 ani, iar flăcăii făceau acest pas după ce aveau armata făcută.
-
Logodna presupunea o negociere, prin care părinţii însurăţeilor ajungeau la o înțelegere deplină. În seara de logodnă se întocmea „foaia de zestre”. Unii tineri se luau „pe furate”, în cazul în care părinţii lor nu-şi dădeau acordul. Pețitoarele (cel puţin un bărbat şi o femeie), aveau rol important.
-
Între logodnă şi nuntă, trebuiau pregătite: trusoul miresei şi obiectele care urmau a se oferi de cadouri pentru: nun (cămașa), ginere, socru, soacră, șervete şi batiste, care urmau a se dărui. Prietenele miresei ajutau la pregătirea darurilor.
-
La mireasă, sâmbăta se pregătea bradul, se oferea mâncare, apoi, cu timpul, acest obicei s-a transferat la mire;
-
Rasul începea cu aducerea nunului la mire, apoi unul dintre flăcăi îl bărbierea pe ginere, în timp ce lăutarii cântau, iar cei din jur petreceau;
-
În ziua de brad, ginerele, însoțit de stolnic şi lăutari, se ducea la nun cu rachiul şi acolo era organizată masă pentru invitaţi. După masă, flăcăii, numiți şi brădaşi, însoţiţi de o soră a nunului, purtând în mâini brazi, duceau, pe o tavă, voalul miresei, iar aceasta îi ospăta. Alaiul bradului era condus de nună, care venea la mireasă să o pregătească, acasă, după ce tânăra a pus pe o tavă: cămașa, gulerul, cravata, acul de cravată, pe care mirele le va îmbrăca la nuntă;
-
Duminică dimineaţa, ginerele şi nunii, însoţiţi de stolnici şi lăutari mergeau la mireasă, nu intrau în curte până nu se făcea „jocul găleții” (scoaterea unei găleți cu apă de la un puț situat la a treia casă de a miresei, găleata trecând din mână în mână de către întregul alai), apoi unul din tineri, călare pe un cal alb ori roib, rostea urările, ținând în mână o ploscă cu vin. Nuntașii intrau, apoi, în casă şi mireasa le punea beteală în piept;
-
La ora 12,00, alaiul pleca spre primărie, unde se oficia cununia civilă, iar de aici mergeau la biserică, pentru cununia religioasă;
-
Stolnicii poartă după gât, în tot timpul, șervete lungi, oferite de soacra miresei;
-
De la biserică, nunta mergea la casa miresei, unde se aşeza masa, la care se serveau sarmale. Pe la orele 16–17, nunta se pregătea de plecare, dar nu înainte ca un flăcău să citească urările de iertăciune, iar mirii sărută mâinile părinţilor, cerându-le iertare;
-
Stolnicii mirelui îi încarcă în căruţă.
-
În ambele comune – Săgeata și Găvănești, în veacul al XIX-lea și în primele 6-7 decenii ale veacului al XX-lea, se păstrau numeroase credințe și erezii:
-
În prima zi de postul mare, câinii se dădeau în jujeu, sperând că astfel gospodăria țăranului va fi ferită de boli și, în acel an va rodi meiul;
-
Îmbărburarea, adică închinarea la barbă a copiilor și ungerea cu miere peste barbă, spre a-i feri de vărsat de vânt;
-
La primul tunet din primăvară, omul își punea o piatră la frunte, spre a fi ferit de dureri de cap;
-
Un crez, medical era acela ca, la 1 martie, gospodina să deschidă fereastra și să rostească: „Martie-n casă!”, iar un membru al familiei, aflat în casă, răspundea: „ Puricii afară de la noi, a treia casă!”
-
De ziua Izvorului Tămăduirii (prima vineri după Paște), dis-de-dimineața, oamenii bolnavi mergeau la apa Buzăului, sau la Lacul Costeiu, pentru o baie, cu efecte.....miraculoase, considerând că-și vor recâștiga sănătatea;
-
Cele trei zile de marți și de joi, de după Paște, sunt considerate sărbători, oamenii ținând post și rugându-se, pentru a fi feriți de trăsnet, grindină, fulgere, ploi diluviene, etc.;
-
Cei care văd barza zburând primăvara, primesc semn bun, iar de observă mai mulți cocori întorcându-se din țările calde, atâția saci de grâu vor face pe ogorul semănat;
-
Floriile aduc obiceiul încingerii oamenilor cu salcie din curtea bisericii, spre a se feri de dureri de mijloc.
-
În ajunul Sfântului Gheorghe se pune pelin la fereastră, iar la Ispas, foi de nuc, amândouă aceste practici contribuind la sănătatea de peste an;
-
Cu o găină moartă, spânzurată într-un pom, se credea că se alungă bolile și pericolele de orice fel”;
(Extras din „În căutarea unei noi şanse - Săgeata” de Victor Andreica și Florentin-Stelian Albu)
|
|