HABITATUL COMUNEI SĂGEATA
E - ALIMENTAȚIA
1.- ALIMENTAȚIA ÎN VEACUL AL XIX–LEA
Ce mâncau ţăranii români în secolul XIX: „Preferă să le moară copiii decât să-i spurce în post cu lapte sau ouă. Moartea e mai miloasă decât dogmele bisericeşti”
Ţăranii din secolul XIX respectau cu strictețe posturile.
Ţăranul român din secolul XIX ţinea post mai bine de
jumătate din an, hrănindu-se cu mămăligă în toate combinațiile posibile: cu ceapă, cu praz, cu murături, cu varză acră, cu usturoi, cu prune. Regimul vegetarian, complet inadecvat, era şi mai sever din cauza „dogmelor religioase nemiloase', susţin medicii citați în lucrarea „România Medicilor”, a istoricului clujean Constantin Bărbulescu.
ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ: Ţăranii români din secolul al XIX-lea: violul şi incestul erau foarte ... „Hrana ţăranilor este sobră, neîngrijită şi neregulată, căci constă mai mult în mămăligă făcută din făină de porumb, pe care o întrebuințează ca pâine, iar în zilele de post, numai cu sare, cu ceapă sau cu usturoi. Uneori gătesc şi bucate făcute cu diverse ierburi, numai cu apă şi puţină făină sau din ciuperci şi fructe sălbatice adunate din vreme şi uscate; mai rar gătesc fasole bob sau varză acră.
Cu acest sobru şi sărăcăcios nutriment trăiesc două din trei părți ale anului, încât trupurile lor robuste slăbesc, iar cele debile şi copiii cad la boli gastrice.
În restul timpului, numai trei luni de dulce mănâncă ceva mai mult: lapte acru, brânză vârtoasă, ouă şi peşte, mai ales sărat, care le place mult; foarte rar carne, pe care o gătesc simplu de tot, numai cu apă şi puţină ceapă ori friptă. Băutura lor la masă este numai apa curată, dar pe când se duc la câmp sau alte lucrări unii beau puţină ţuică”, scrie la 1830 medicul Constantin Caracas, primul care a sintetizat obiceiurile alimentare ale ţăranilor din secolul al XIX-lea. Este unul dintre textele despre viaţa ţăranului român apărute în cartea istoricului şi etnografului clujean Constantin Bărbulescu - „România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910”, apărută la Editura Humanitas. Cartea cuprinde mărturiile unor medici despre mai multe aspecte ale vieţii ţăranilor: igienă, locuință, nutriție, alcool. „Mai jumătate din zilele anului, românul postește; Şi ce post? Legume fierte şi mămăligă: un regim vegetal în adins comandat pentru a slăbi puterile, a mortifica corpul! Câți inși postesc mâncând numai mămăligă cu ceapă, oţet cu mujdei, adică oţet în care s-a pisat usturoi! Castraveții acri şi varza murată în sare joacă un rol însemnat în mâncarea de post a omului muncitor” Ion Ionescu de la Brad, medic român din secolul XIX.
Ceapă cu mămăligă, praz cu mămăligă, usturoi cu mămăligă... Doctorul Manolescu susține, în 1895: „A mânca ceapă cu mămăligă, sau praz cu mămăligă, sau murături cu mămăligă, sau varză acră cu mămăligă, sau usturoi cu mămăligă, sau terci de mămăligă, sau castravete verde cu mămăligă, sau prune (chiseliță) cu mămăligă, sau lăstari de viţă şi aguridă cu mămăligă etc.
|
|
Exemple ce se văd des şi în toate regiunile ţării este a mânca după un sistem vegetarian sărac şi prin urmare a se asemăna cu un ierbivor ce se hrănește cu vegetale tocate, măcinate sau fierte”. „Din cauza regimului ce-l duce acum, unit abuzului de ierburi şi poame necoapte şi de rea calitate, rezultă o influență tristă asupra fizicului şi moralului său precum şi asupra progeniturii sale. Aceasta dar este cauza slă-biciunii, morbidității, mortalității şi mai ales a puținei rezistențe la muncă şi chiar a lenei sale involuntare”, scrie C.I. Istrati în 1880.
Dar şi când mănâncă de dulce, el tot mai mult postește în înțelesul popoarelor occidentale; căci el mănâncă ouă, lapte şi brânză. Cu un ou muncitorul nostru face un prânz! Carne mănâncă rar şi când mănâncă atunci primă-vara este de miel, toamna de vacă şi iarna de porc. Obişnuit, carnea o mănâncă
sub formă de pastramă, adică zvântată de toate sucurile ei şi uscată” (1868).
|
Ţăranii posteau mai bine de jumătate de an
Medicii susţin că postul are efecte profund negative asupra sănătăţii ţăranilor. Perioadele de post sunt prea numeroase: postul Crăciunului, postul Paştilor, postul Sfântului Petru, postul Sfintei Marii, la care se adaugă toate miercurile şi vinerile, iar uneori şi fiecare zi de luni a săptămânii. Numărul zilelor de post ajunge până la 225, conform doctorului A. Urbeanu.
De asemenea, perioadele în care se ţine post nu sunt corelate cu muncile agricole. „În loc ca primăvara, când, slăbit din iarnă, trebuie să înceapă o muncă excesivă de şapte-opt luni de zile, în loc de a căuta să-şi aleagă în alimentaţie substanțe echivalente fânului sau orzului ce îl dă calului său, el din contră se supune unui regim de paie, de substanţe cu totul nehrănitoare, în timp de 7 săptămâni!”, spune medicul C.I. Istrati în 1880. În schimb, în perioada Crăciunului, când ţăranul nu muncește, se bucură de cel mai bogat regim în substanţe hrănitoare.
* Focul în timpurile trecute se făceau cu ciocani de porumb şi de floarea soarelui şi cu târtanii care erau rostogoliți de vânt şi se opreau în marginea satului. Se mai făcea foc cu tizic (bălegar de oi, frământat cu paie, se făceau bucăți plate şi se lăsa la soare să se usuce). Se făcea foc şi cu paie, cu viţă de vie rezultată din curăţarea viei, etc.
Putem spune că era o alimentaţie „primitivă”, dacă aşa poate fi numită alimentaţia sănătoasă, ecologică. Pe acele vremuri nu erau aplicate chimicale de vreun fel şi nici nu au fost atâți dăunători ca în zilele de astăzi. Alimentele de bază erau: carnea (pasăre, vită, porc, oaie, peşte), produsele lactate, dar mai la loc de cinste erau legumele (fasolea, varza, roşiile, vinete, ardeii, ceapa), dar şi fructele: pepenii, strugurii, prunele, zarzărele, corcoduşele, etc. Peștele se găsea la prăvăliile din sat (hamsii foarte sărate), dar unii oameni reușeau să prindă peşte pe apa Buzăului. Apa era foarte limpede şi trecea prin apropiere de sat. Râul curgea pe mai multe fire de apă şi prin anumite locuri se putea da cu năvodul, sau se făcea o îngustare a cursului apei şi peștii erau mânați să treacă pe acolo, unde cădeau în plasă. Oamenii care aveau bani mergeau de cumpărau peşte de la Jirlău.
- Vara era un anumit fel de alimentaţie. Grădinile musteau de legume şi vacile erau binevoitoare donatoare de lapte. Vara, multe mese aveau ca meniu doar brânză şi roşii. La loc de cinste se afla şi tocănița de vinete, cu ardei copţi. Spre sfârşitul verii apăreau pepenii, care deveneau şi mâncare şi fruct. Pentru mâncare erau mai solicitați pepenii galbeni, căci erau mai consistenţi. Mămăliga era mai tot timpul la ea acasă, era bună şi cu pepeni, cu struguri, cu roşii. Până la recoltatul grâului, toate alimentele aveau mămăliga ca aliat. Când se cocea grâul, era improvizat, în curte, un cuptor, cu un aspect cam extraterestru, sub formă de iglu (adăpost mic, semisferic), din cărămidă, dar lutuit bine să nu iasă fumul prin el. Se făcea un foc, susţinut bine cu paie de grâu. Se curăţa vatra, era introdusă coca (bine dospită), se punea un capac şi se lutuia bine să nu se piardă din căldură. La momentul potrivit, ştiut bine de gospodină, era deschis cuptorul şi să te ții vere, ce miros îmbietor şi ce frumuseţe de pâini ieşeau. La prima coacere, gospodina rupea în două pâinicile fierbinți şi dădea la ai casei să savureze cele mai minunate clipe gastronomice. Lua, apoi, mai multe pâini şi pleca în vecini, să facă împărţanie, ca un fel de sărbătoare a pâinii, dar şi ca mulţumire înălțată lui Dumnezeu, pentru recoltă şi ca o rugăciune, ca anul următor să fie, măcar, tot aşa de rodnic. În zile mai speciale se tăia câte un pui de găină şi din el se făcea o ciorbă, ca la mama acasă şi tocăniță specială, cam aşa cum povestea, apetisant, Mark Twain, în Aventurile lui Tom Sawyer (dacă îmi aduc bine aminte). Dintre bunătățile verii mai putem vorbi de porumbul fiert sau copt, de ciorba de fasole acrită cu corcoduşe sau cu aguridă (struguri cruzi), de chiseliță (un compot din prune verzi sau coapte) şi or fi fost şi altele, pe care vă invit să vi le amintiți. Ţăranul și copiii lui, când mergeau la câmp, nu prea puneau accent pe mâncare gătită. Poate că-şi luau o ciorbă de fasole şi o mâncare de cartofi, dar se bazau mai mult pe natură. Coceau câţiva ştiuleţi de porumb, sau aveau pepenii şi strugurii. Pe ei nu-i deranjau că trebuiau să o ia de multe ori „la fugă” prin porumb, pentru a-şi găsi loc de „cugetare”. Totul se repara de la sine, căci munca asiduă, nu-i dădea burții prea mult timp de „distracţie”
Toamna, mâncarea avea alte „dimensiuni” gastronomice, căci era sezonul cel mai bogat al anului. Recoltele erau în hambare, vinul era în „formă” cam de pe la jumătatea lunii septembrie. Cel mai frumos era atunci când, oamenii gospodari îşi făceau mustul de struguri şi alături de must se preocupau şi de o pastramă de oaie/berbec sau de capră/țap. Pastrama se prepara, în stil ţărănesc, punând la baiț bucăți de carne şi întinzându-le la aer să se usuce. Mare luptă era cu muștele, care roiau în jurul ei. După uscare se consuma zilnic, după „pofta inimii”. De fiecare dată se făcea focul cu ciocălăi, se punea grătarul pe jar (afară în curte) şi „să te ții Pârleo”, câți nebuni se băteau la gura alor casei, când se puneau pe masă: mămăliguţă cu pastramă friptă şi cu must. Nu prea mulţi înboieriţi de azi au asemenea plăceri. Ei nu prea mai ştiu ce-s plăcerile, căci la ei totul e nivelat. Nu poţi să-ţi dai seama de o plăcere atunci când nu ai cu ce s-o compari. Tot toamna, când se organizau clăcile, pentru deşfăcat porumb, tradiția avea în vedere ca, până noaptea târziu să fie îmbinate: munca, mâncarea şi băutura, peste care tronau: voia bună, cântecele şi glumele. Dintre mâncărurile oferite de gazde la clacă, amintim: grăunţe fierte sau coapte, floricele de porumb, gogoși, iar ca băutură de bază era vinul casei.
Iarna, era mai puţin uşoară la început, căci ţăranii, în majoritatea lor, erau foarte credincioşi şi ţineau, cu ambiție, de postul Crăciunului. Fasolea, varza şi cartofii, erau alimentele de bază, însoțite mai tot timpul de murături sau ceapă, după caz. Mămăliga avea de asemeni un loc principal, dar se făceau şi turte din făină de grâu, coapte pe plită (erau mai uşor de făcut decât pâinea la cuptor şi erau, chiar, mai gustoase). În perioada postului, aveau gospodarii şi fructe: pepeni, puşi la conservat în grâu şi struguri stafidiți în podul casei.
Se poate vorbi şi aici de trei perioade: 1940–1946; 1946–1950 şi 1950-1962, dar toate aceste perioade s-au caracterizat printr-o scădere marcantă a nivelului de alimentaţie. Aproape că nu-mi vine să scriu despre ea, ci mai mult mă îndeamnă să o redau prin lacrimi de durere, căci am trăit-o şi m-a marcat pentru tot restul vieţii. Sunt nevoit să pun în faţa nepoţilor noştri acea dureroasă perioadă, pentru a conștientiza vremurile şi educațiile care au marcat generații de generații şi pentru care le cerem să primească cu dragoste şi grijă tot ce le-am putut şi cele vom mai putea oferi.
În prima dintre aceste trei perioade, câteva cauze au generat foamete:
Pregătirile de război şi desfășurarea lui: au fost impuse donații mari pentru armată; mulţi bărbaţi ai satului au făcut ani grei de concentrare, au participat la front şi unii dintre ei au fost daţi dispăruți. În urma lor au rămas multe văduve, care aveau 2-3 copii de întreţinut; în anii '45–'46 ai veacului XX războiul s-a mutat la noi în ţară şi mare pârjol s-a abătut asupra oamenilor, că vorba aia „cine a trăit războiul, nu-l va uita niciodată, iar cine nu l-a trăit să nu şi-l dorească!”; ruşii au pus stăpânire pe ţară şi au fost precum invaziile imense de lăcuste,
prăduind pădurile, rezervele de alimente, petrolul, aurul.
Este lesne de înţeles că în acea perioadă alimentaţia a fost la „pământ”. Se consuma din rezerve păstrate cu grijă la
locuri ascunse (prin poduri, prin beciuri sau chiar în pământ.) Carnea era foarte puţină. Ouăle şi brânza, de asemeni, se găseau cu greu. Se mai găseau legume şi fructe, căci pe astea nu le puteau lua înainte de rodire. Prunele nu mai ajungeau să se coacă, căci erau mâncate de copii, imediat ce ieşeau din floare.
A doua perioadă a fost cea mai dureroasă. Seceta din anii 1946–1947, au condus la situații dramatice. Alimentaţia era sub orice nivel: borș fiert (gol), cu mămăligă de orz; rădăcini de plante comestibile. Unii mai aveau câte o găină, care se oua şi o vacă care se chinuia să dea câte un pic de lapte, căci nici furaje nu mai erau (după secetă). A plecat lumea cu trenul foamei, prin Vlașca şi au adus „te miri ce” mălai, dar au adus şi păduchii, ploșnițele şi tifosul. Unii au murit de tifos, sau au rămas cu sechele. Vecinul nostru, frate prin adopţie cu tăticu, Vasile Luntraru (tata Vasile, cum îi spuneam), a zăcut la pat şi toţi ai casei stăteau izolaţi, iar mămica le ducea câte un blid cu mâncare, prin fereastra casei, din „bruma” ce o avea. S-a stins atunci tata Vasile şi a rămas nevasta lui cu cinci fete (între 2 şi 18 ani). Am văzut cum erau la masa de prânz şi după un borș gol cu mămăligă de orz, au pus într-o strachină un ou fiert moale şi au început să întingă toate în el, vorba vine, că, de fapt numai fata cea mică întingea în ou, celelalte întingeau pe lângă. Mămica mergea cu ziua la familia Dumitrescu, din Stănceşti, învăţători şi oameni cu stare, care mai aveau ceva rezerve de hrană. Se întorcea seara acasă şi ne simţeam ca puii de vrabie, cu ciocul căscat. Ne aducea câte un pic de lapte (cam ½ litru, un pic de brânză, o bucată de pepene şi ne spunea: „Mâncați încet, mamă, că numai aşa o să vă săturați!” Chiar dacă am mai spus de întâmplarea asta, o repet, căci trebuie bine luată în seamă de către urmașii noştri. Bomboana de pe tortul durerii a fost iarna dintre anii 1948-1949. Ajutoarele americane, venite prin anul 1948, au constat în pesmeți, din pâine uscată şi îmbrăcăminte din donații. Slabe ajutoare au ajuns în satul nostru. Probabil că or fi fost mai consistente, dar s-au evaporat pe la capitală, apoi la oraşe şi la comune. Alimentele au fost gestionate de Ion R Ion (Cosoroabă), iar mămica a devenit bucătăreasă, dar ce bucătărie putea fi aia la care se prepara doar câte un cazan mare de supă întinsă în care pluteau câţiva pesmeți. Avea un gust a chimion (probabil că pesmeții erau trataţi şi cu aşa ceva, pentru a alina durerile de burtă). Au început împrumuturile la bancă şi au fost cumpărate vaci, astfel că la începutul anului 1950 se mai puteau pune pe masă şi lapte sau caş de vacă. Mă doare sufletul să descriu în continuare despre acele vremuri, aşa că voi trece la următoarea perioadă.
A treia perioadă, 1950–1962, a decurs ceva mai bine. Lucrurile s-au mai aşezat, câmpul a rodit, statul a cartelat alimentele de bază. Alimente erau, dar puţine, căci cotele puse de stat erau atât de mari că omului îi rămânea atât cât să se uite „ca milogul în traistă”. Cum – necum, era cât să se supra-viețuiască şi oamenii, aşa cum îi vorba la români, îşi ziceau: „Ferească Dumnezeu de mai rău!”
Tacâmurile şi vesela: cam până prin 1960 constau în:
Tacâmuri: lingura de lemn şi furculița de lemn, de diferite mărimi; polonicul de lemn; făcălețul de lemn, pentru învârtit la mămăligă; sucitorul, pentru întins coca la făcutul turtelor şi al plăcintelor;
Vesela: străchini, de diferite dimensiuni, oale şi ulcele, de diferite dimensiuni; coferele de apă şi vin; bărdaca....
Masa de Crăciun
La apropierea Crăciunului era freamăt mare în case şi în poftele copiilor, care abia așteptau pomana porcului (după tăierea porcului, se puneau într-un ceaun, bucățele de carne din porcul abia tăiat, şi erau fierte în propria grăsime. Se mânca şi câte un pic de șoric, înainte de pomana în cauză, dar când toţi ai casei şi măcelarul, se aşezau la acea masă, vai Doamne, se mânca, cu atâta poftă, alături de câte o „tescovină‟, încât nu se mai ţinea cont că sunt unși de grăsime şi pe mâini şi la gură.
Apoi, porcul era tranșat şi din el se făceau toate produsele specifice: caltaboşi, cârnaţi, tobă, slănină. Carnea era triată şi pusă la baiț într-o copaie din lemn (albie). Acolo stătea până se găta, prin grătarele zilnice.
Masa de Crăciun era încărcată cu tot felul de „legume” de porc (avea cineva o vorbă: „eu sunt vegetarian, dar dintre toate legumele cel mai mult îmi place carnea de porc”).
Pe masa de crăciun erau servite: o ciorbă de purcel (peste care adesea se sărea), caltaboș, sărmăluțe „mamă, mamă!”, grătar de carne şi cârnaţi. Ca desert, veneau cozonacii şi plăcintele. Majoritatea gospodarilor conserva carnea de porc să ţină, chiar, şi până în vara următoare, pentru a se hrăni mai bine în timpul eforturilor depuse cu muncile agricole. Se topea untura, și în ea erau prăjite bucăți de carne şi cârnaţi. Carnea şi cârnaţii se puneau în borcane şi se turna untură încinsă, până la umplerea borcanelor. Borcanele erau duse în cămara rece, sau în beci (dacă exista) şi ţineau la „nemurire”
Deserturile, cel mai des consumate pe timpul iernii erau gogoşile, scovergile (Scoverga - turtă sub formă de romb, care era tăiată la mijloc şi prin acea tăietură se introducea unul din capete şi apoi era îndreptat spre locul inițial. Coca era cu gust de cozonac.), brânzoaicele (gogoși umplute cu brânză), dovleac la cuptor, sfeclă de zahăr, coaptă, etc.
Fructele, în perioada de iarnă erau mai puţine, dar erau folosiţi „înlocuitori”: floricele de porumb, grăunţe fierte, seminţe de floarea soarelui, seminţe de dovleac.
Principalele băuturi erau: vinul şi țuica-tescovină. Unii oameni beau mai ponderat şi aveau băuturi de vânzare. Erau chiar unele cârciumi, cu producţie proprie de băuturi: la Mihai Pandele, la Ion R Ion (Cosoroabă), la Costică Tăbăcaru, la Neculai Bratosin şi alţii. Altă situaţie se petrecea cu cei cărora le plăcea, mult, băutura: unii îşi beau vinul, în loc de apă, până-l terminau, alţii continuau cu băutura şi după ce o terminau pe a lor, mergând la crâșme. Ţuica se „topea” mai ales pe ger, că nu era om în sat, căruia să nu-i placă o ţuică fiartă. Chiar şi femeile savurau câte o țuiculiță fiartă, îndulcită cu zahăr. Ţuică aceea, dacă era băută cu măsura, avea calităţi de medicament împotriva răcelilor.
Primăvara era mai săracă în alimentaţie, mai ales pentru cei care nu-şi dozau resursele şi pentru că postul Paştilor era lung şi trebuia ţinut cu credinţă. Avea şi postul ăsta un rol important pentru sănătate, pentru curățirea organismului de încărcarea corpului cu nutrimente excedentari şi cu toxinele produse de aceştia. Toate funcțiile organismului se înviorau primăvara. Erau şi în această perioadă alimente de bază importante: laptele de vacă, ouăle (găinile se ouau mai cu „tragere de inimă”), carnea de miel şi altele. Ca şi în postul de Crăciun, în postul Paştilor, ca alimente de bază erau: fasolea, cartofii, varza murată. Ca noutăți apăreau: urzicile, ștevia.
Unele frustrări privind consumul de alimente interzise în post, aveau farmecul lor, creând emoțiile așteptării sărbătorilor de Paşti, când, de pe mesele gospodarilor nu lipseau: ouăle, sărmăluţele, fripturile (de miel şi de pasăre), pasca, cozonacul. Toate erau pregătite cu mare grijă, gospodinele întrecându-se în a face cele mai gustoase mâncăruri.
La începutul acestei perioade a venit din nou un declin, privind alimentaţia, deoarece lumea a fost obligată să intre la colectivă şi oamenii cei mai gospodari sufereau cel mai mult, că li se luau toate animalele şi atelajele şi li se lăsa doar ograda şi 0,5 ha în câmp. Munca la colectiv a adus oarecare prosperitate în sat, mai ales că oamenii de unde lucrau, nu veneau acasă cu mâna goală, ci cu legume, porumb, fasole, roșii, ardei, ceapă, castraveți ....
Cei mai bogați ani au fost între 1970–1980, după care a început iar recesiunea, căci colectivul era pe panta falimentării, fie din cauza furturilor, fie din cauza proastei gospodăriri.
A început practicarea mitei agricole, către toate forurile superioare.
Oricum alimentaţia s-a îmbunătățit mult, căci gospodarii aveau drepturi de a ţine animale, de a-şi construi solarii.
Pe măsură ce s-au îmbunătățit tehnologiile, a crescut şi poluarea alimentelor, căci se foloseau: îngrăşăminte chimice, insecticide, erbicide. Au apărut gândacii de Colorado şi erau combătuți cu DDT (pulbere care a fost interzisă mai târziu ca foarte toxică). Astfel şi la ţară, au pătruns produsele alimentare neecologice. Cei care se fereau de a trata cu insecticide, aveau produse ecologice, dar dijmuite de insecte și de boși ale plantelor.
POST – COMUNISTĂ
Alimentaţia s-a diversificat, căci piețele au adus produse din import, de toate „neamurile”. Alimentele din import apar mai apetisante, căci sunt tare arătoase şi gustoase. Ce păcat că lumea se lasă înșelată, precum Adam când i s-a oferit mărul. Chiar dacă este o bogăție de alimente, lumea nu poate să cumpere cu îndestulare din lipsa banilor. Vorba ceea: „în timpul comunismului aveai cu ce, dar nu aveai ce să cumperi, iar acum, ai ce, dar n-ai cu ce”. Poate că e mai bine căci lumea trebuie să-şi dezvolte producţia proprie, oricum mai ecologică.
Au fost vremuri bune sau rele, dar aproape tot timpul s-a găsit ţinut în cămară, un „pahar” de vin şi unul de tescovină, pentru suflețelul lui şi pentru a trece mai uşor peste greutăţi şi necazuri.
Satul se află în zonă de stepă şi secetele sunt tot mai mari, dar gospodarii satului s-au adaptat, asigurându-se cu surse de apă pentru irigarea grădinilor şi solariilor, iar plantele din câmp, chinuite cum sunt, tot le asigură cele necesare pentru trai. Oamenii ştiu să-şi păstreze rezerve pentru anii grei care ar putea urma, căci i-au învăţat secetele şi foametea.
Ar fi mult de vorbit pe tema alimentaţiei şi nivelului de trai, dar spațiul şi timpul nu-mi permit o extensie prea mare, aşa că vor rămâne anumite aspecte la nivelul amintirilor personale, sau a povestirilor înaintașilor şi nu în ultimul rând la nivelul imaginației fiecăruia.
|
|