|
---|
CAPITOLUL. IX - TRADITII SI OBICEIURIF. CICLUL VIEŢII
CAPITOLUL IX - TRADIŢII ŞI OBICEIURIF. CICLUL VIEŢII Până pe la mijlocul veacului 20, nu prea erau moașe calificate, ci empirice, provenite dintre femeile bătrâne, cu multă experienţă de viaţă; „Naşterea. – Orice femeie ajuta, chiar şi la câmp. * De regulă, pruncii se botezau în termen de cel mult o lună de la naştere, într-o duminică sau altă sărbătoare; „Căsătoria şi nunta au fost şi sunt momente esenţiale din viaţa satului. De regulă, nunţile se făceau în duminicile de iarnă, fetele având între 17–20 ani, iar flăcăii făceau acest pas după ce aveau armata făcută. „Învăţător şi director al şcolii din Gura Câlnăului, Răducan Dumitrescu, a realizat în 1942 monografia localităţii respective.
|
Cântec în timpul rasului Foaie verde şi-un dudău, Dar de când m-am însurat, |
Că acum mă duc să-mi fac, Plângeți ochi şi lăcrămați, |
Nașul se ștergea pe un prosop lucrat de mireasă, pe care îl păstra şi-i dăruia miresei o sumă de bani. Mireasa mai turna apă, să se spele, socrului şi câtorva rude mai apropiate, le dădea prosoape şi primea de la fiecare bani. La sfârşitul acestui ceremonial, mirii îşi puneau un șervet pe după gât, ca să fie legaţi toată viaţa, mâncau dintr-un ou fiert, pâine şi sare şi beau dintr-un pahar cu vin, semn de belșug în viaţă, după care, aşa legaţi, intrau în casă.
Urma masă şi dansul, după care, la orele 16ºº-17ºº, mirii se urcau într-o căruţă frumos împodobită, cu o parte din zestrea fetei, se plimbau prin sat, după care ajungeau la viitoarea locuință. În urma lor veneau căruţele cu nuntașii şi restul de zestre.
Acasă se făcea „dezgăteala miresei”, când naşa îi lua voalul şi beteala, în prezența femeilor şi îi punea pe cap o basma, semn al trecerii din categoria fetelor în cea a nevestelor.
Apoi se ţinea masa de seară, încheiată cu daruri. Fiecare dăruia o sumă de bani, rudele apropiate primind, în schimb, șervete. Petrecerea continua până la ziuă şi chiar în zilele de luni şi marţi. Luni seara era petrecerea la casa naşilor, cu tinerii şi stolnicii care au servit la masa de nuntă.
În 1941, formularul de încheiere a căsătoriei se numea „Publicațiune de căsătorie” (Extras, din ”Un spaţiu în competiţie cu timpul – Vadu Paşii”)
DESPRE NUNTĂ
„Nunta era de fapt actul prin care se consfințea căsătoria celor doi. Căsătoria avea loc după o logodnă, care și ea avea loc uneori în urma unei pețiri. De regulă, un bărbat sau o femeie, din familia tânărului, mergea în vizită la familia vizată și întreba dacă ar fi sau nu de acord cu o înrudire. Obiceiul se numea Pețit, sau se spunea pur și simplu că X a trimis la Y. Acest lucru se petrecea cu mare discreție, întrucât nici un flăcău n-ar fi dorit să se afle că a fost refuzat. În cazul că familia ar fi acceptat să se înrudească în condițiile expuse, avea loc logodna. Aici se puneau la punct unele detalii, cum ar fi zestrea, data și locul nuntii, se stabileau nașii. Uneori nașii însoțeau familia băiatului în această incursiune. Avea loc cererea în căsătorie și se stabileau detaliile de desfășurare a nuntii, cum ar fi numărul de ștergare, care trebuiau să fie împărțite nuntașilor din partea soacrei mari, se stabileau de asemenea amănunte legate de costumația mirilor. În vechime, era obligatoriu ca mirii să facă schimb de veșminte, adică, mireasa se ocupa de costumația mirelui, o cumpăra. La început, cel puțin, cămașa mirelui era cusută cu flori chiar de mâna miresei, dar cu timpul ea o cumpăra gata făcută. La rândul său, mirele trebuia să cumpere costumația miresei, iar dacă era iarnă, neapărat, haină de blană. Femeile îi ziceau haină de Carachiul, probabil din blană de Kara-Kul. Familiile mai modeste ofereau o haină de catifea. Tot cu această ocazie, tinerii își puneau pe deget inelele de logodnă (verighetele), care se purtau pe mâna dreaptă până la cununia religioasă. Altădată, băiatul oferea doar un inel de logodnă, iar verighetele apăreau la cununia religioasă.
Nunta în sine avea loc la data stabilită, timp în care tinerii stăteau fiecare cu familia lui. Cu o săptămână înainte de nuntă începeau pregătirile propriu zise. Se pregătea sala unde urma să aibă loc nunta, se aduceau mese și scaune. Se foloseau de regulă canapele lungi de scândură, iar mesele erau niște scânduri ceva mai lungi și ceva mai late, puse la un capăt și la celălalt pe niște capre. Capra respectivă era făcută din două bucăți de lemn, așezate în formă de X și bătute în cuie. Se puneau scândurile acelea lungi pe două astfel de capre și masa era gata, lungă cât încăperea. De o parte și de alta a acestei mese erau două canapele la fel de lungi, care, la nuntă erau îmbrăcate în scule, adică macate sau foițe de preș, noi-nouțe, uneori o parte din zestrea miresei.
Ulterior, nunțile se făceau la saloane, închiriate de oameni care dețineau locuințe mai mari, mai apoi la căminul cultural, iar în zilele de astăzi, la restaurante, unde scaunele sunt frumos ornate cu huse, special făcute, împodobite frumos cu un pompon, de anumită culoare, pentru că astăzi nunțile au culoare și tematică. Asta înseamnă că rochiile domnișoarelor de onoare trebuie să aibă culoarea pompoanelor care împodobesc scaunele. Spuneam că nunțile au tematică, apar anumite elemente pe invitație, sau se servesc la masă prăjituri de o anumită formă, care reprezintă tematica nuntii respective.
Se pregăteau sticlele, paharele, vesela, se umpleau sticlele cu vin, se orna sala cu flori din hârtie colorată sau flori naturale, dacă era anotimpul florilor și, apoi, începând de joi se trecea la pregătirea mesei propriu zise. Unii tăiau un porc sau un vițel. Mai în vechime, pe vremea lui Ceaușescu, șeptelul era păzit cu strășnicie, erau tăiate păsări și erau pregătite pentru a fi făcute preparatele necesare. Vineri și sâmbătă se făceau sarmalele și dulciurile, cozonacii și prăjiturile. Toate aceste pregătiri erau făcute de mamele celor doi protagoniști, și de nunii mari, fiecare la locuința proprie, împreună cu rude apropiate, bărbați și femei care se numeau stolnici. Sâmbătă, către seară, unul din acești stolnici pleca prin sat pe la persoanele pe care voia să le invite la fericitul eveniment, moment ce se numea „Mersul cu plosca”. Acest lucru se petrecea în familia fetei, a băiatului și în ale nașilor. Băteau la poartă, apoi ofereau plosca spre a se gusta vinul și se făcea anunțul: „-duminică te poftește socrul mare/socrul mic / nunul, la nuntă „
În acest timp, la casa mirelui avea loc rasul, care se încheia cu o mică petrecere, care astăzi a devenit petrecerea burlacilor, iar la mireasă se strângeau prietenele acesteia, numite surate, adică tinere de aceeași vârstă pentru pregătitul florilor. Acestea, erau niște floricele albe din pânză cerată, la care se adăuga o fâșiuță de tul. Apoi, se încheia tot cu o petrecere, care astăzi se numește petrecerea burlăcitelor.
A doua zi, de dimineață, era forfotă mare la casa fiecăruia dintre protagoniști. Mai în vechime, mireasa trimitea veșmintele la nași, care, la rândul lor, le transmiteau mirelui, însoțite de un mic alai petrecăreț. Aceasta se făcea în preziua nunții.
În ziua nunții, întotdeauna duminica, atât mirele cât și mireasa se îmbrăcau la casa fiecăruia dintre ei.
Mirele împodobea brazii cu fire colorate, având grijă ca la bradul miresei să lege și un cozonac. La toate cele trei familii implicate: mireasă, mire și nași, muzica cânta în tot acest timp. La un moment dat, mirele cu prietenii săi, după ce băteau doi brazi la poarta casei mirelui, plecau spre casa nașilor, unde avea loc o mică tratație, apoi după ce se băteau și aici doi brazi se deplasau la casa miresei.
Aici, petrecerea era mai complexă. De la locuința sa, mirele era condus de braț până la nași, de o domnișoară de onoare.
Foto - la nunta lui Vasile Dedu, din Dâmbroca
Alaiul de nuntă era compus în felul următor: în fața alaiului de nuntă se aflau doi flăcăi care purtau, fiecare, câte un brad, urmau un băiat și o fată, ducând două lumânări mari și frumoase, împodobite în prealabil cu câte un buchet frumos de flori. Urmau un băiat și o fată care duceau pe o tavă coronița de mireasă și voalul, obligație exclusivă a nunei. Apoi, veneau nașii, care duceau, de un braț și de celălalt, mirele. Dacă nunta avea loc în aceeași localitate și distanta, dintre locuințele protagoniștilor, era mică, alaiul se deplasa perpedes, dacă nu, se foloseau căruțe, iar mai spre zilele noastre, mașini.
Ajunși la casa miresei erau întâmpinați la poartă de părinții acesteia, care întrebau „inocenți”: „- cu ce ocazie?”
Avea loc un schimb spumos de replici: „- căutăm o căprioară, o fată frumoasă, care s-a ascuns aici la dumneavoastră.” Discursul era mai bine sau mai puțin bine ticluit, după priceperea vornicelului. Rudele fetei spuneau că nu au văzut, nu au auzit, dar îi pofteau să caute prin curte și prin casă ceea ce căutau. Într-un târziu mirele își găsea mireasa ascunsă, de formă, undeva, în casă. În timp ce cânta muzica, se jucau brazii în hora din drum, apoi, unul din brazi, de regulă cel cu cozonacul se arunca pe casă. De obicei, acesta pica, apoi se lua cozonacul iar brazii erau bătuți la casa miresei. În timp ce băieții erau ocupați cu brazii, nașa o gătea pe mireasă, care era așezată pe un scaun cu mai multe perne pe el, care făceau, musai, parte din trusoul miresei. Această găteală era cam de formă, întrucât mireasa era deja îmbrăcată la sosirea mirelui, nașa punându-i doar cununița și voalul pe cap, care erau cumpărate de nașă.
După gătire, ieșeau în curtea casei, iar nașa rupea, deasupra capului miresei, cozonacul care, în prealabil, fusese legat la brad. Bucățile erau aruncate către nuntași, mai ales fete și băieți de însurat și care urmau să se căsătorească și ei, după cum apucau sau nu o bucată din acest cozonac. În tot acest timp muzică cântă ,iar în vechime după ce se dansau mai multe hore în fața porții, nuntașii intrau la masă și erau tratați cu diferite preparate. Ca aperitiv se serveau, obligatoriu, bomboane frumos colorate așezate pe farfurii. ele erau de regulă rotunde și era servită țuică. După aperitivul acesta urmau sarmale și, în final, friptură de pasăre cu pilaf. La urmă erau puse pe masă dulciurile: cozonac și mai târziu tot felul de prăjituri, după priceperea stolniceselor. Târziu de tot, în zilele noastre a apărut tortul, iar de dată mai recentă acesta este servit la petrecerea mare. Acele mâncăruri erau stropite din belșug cu vin. După masă nuntașii ieșeau, din nou, în drum și dansau după muzică. În final se juca obligatoriu nuneasca.
După aceasta, nunta pleca spre biserică, uneori în același timp cu căruța, care conținea zestrea fetei, cum s-ar spune astăzi, trusoul ei, format din cuverturi frumos țesute, plapumă, perne din puf, pe care și le făcea mireasă cu mâna ei (cu mâna ei desprindea puful de pe până de rață sau gâscă), lenjerie și tot ce mai avea nevoie tânăra familie. Cu cât era mai bogată mireasă cu atât era mai încărcată căruța.
Mirii, însoțiți de nași și de părinți, intrau în biserică, urmați de mare parte din nuntașii și curioșii din sat. Acolo mirii erau cununați de preot. În timpul cununiei, stând cu picioarele pe cea mai frumoasă cuvertură, erau încadrați, de o parte și de alta de nași, iar de o parte și de alta a nașilor erau așezați un tânăr de o parte și o tânără de cealaltă parte, cu lumânările. În dreapta mirelui se afla nașul și un cavaler de onoare, iar în dreapta miresei stăteau nașa și o domnișoară de onoare.
Preotul săvârșea slujba pentru cununie pentru cei doi tineri.
După ce alaiul de nuntași iese de la cununie, se îndreaptă spre casa mirelui și, nunta continuă. Soacra mare îi întâmpină pe cei doi tineri, care se opresc în prag, iar aceasta cu un prosop mare îi trage în sala de petrecere, ceea ce semnifică faptul că de acum sunt o pereche și vor trebui să împartă totul pe din două. La intrarea în casă, nașul trebuie neapărat să-și spele mâinile și, apoi, primește un ștergar, frumos țesut și cusut cu flori de către mireasă. În timp ce nașul își spală mâinile, un nuntaș îi face de multe ori glume, aruncând un praf de cenușă sau mălai pe mâinile nașului. In timpul acesta mireasa este așezată pe un scaun, cu multe perne pe el, și i se ia voalul de mireasă de pe cap, punându-i-se o basma, ceea ce semnifică faptul că din acel moment a intrat în rândul femeilor măritate și că va trebui să poarte, obligatoriu, basma.
Timp de 2-3 ore nuntașii petrec după muzică dansând și, de la o vreme se pune din nou masa, ceea ce constituie masa cea mare. Meniul este același ca cel de la prânz. La această petrecere participă doar rudele mirelui și ale nașului, iar din partea miresei o pereche, un bărbat și o femeie, care au ca sarcină să supravegheze bunul mers al lucrurilor, dar mai ales darul.
Către miezul nopții este furată mireasa de către cavalerii de onoare. Mirele o caută, uneori cu disperare, alteori făcând diferite glume. Când o găsește trebuie să o răscumpere, adică negociază aprins cu răpitorii și, după înțelegere, plătește pentru mireasă cu o ladă de sticle de vin (mai nou cu bere, țuică, etc).
Dimineața se ridică darul. Lăutarul, cu o farfurie în mână, trece pe la nuntași să ridice darul. În vechime darul era modest, fiecare familie dăruia tinerilor 1-3 duble de porumb și 25-50 lei, după posibilități. Unii invitați nu puteau ajunge la masă și trimiteau darul, care se striga cam așa „ - două duble de porumb și 20 de lei, nebăut și nemâncat”.
După terminarea primirii darurilor se numărau banii și toate celelalte daruri (porumb, grâu, animale, etc, și sunt transmise tinerilor.
La ziua albă, cei doi tineri se retrag pentru a-și consuma căsătoria, iar nuntașii pleacă, fiecare pe la casa lui.
Seara, doi stolnici, soț și soție, merg cu rachiul la casa miresei. Merg să supravegheze, de data aceasta, darul.
Ei poartă în mâini două sticle, pline cu băutură, una de culoare roșie și una de culoare albă. Se creează ceva suspans, deoarece ei trebuie să înmâneze socrilor mici una din cele două sticle. Dacă sticla oferită are băutura colorată în roșu, înseamnă că fata a fost fecioară, iar sticla cu băutura incoloră semnifică contrariul. Mai în vechime acest lucru era foarte important. În cazul în care fata nu era fecioară, lucrurile degenerau, un pic, deoarece tânăra fată era așezată pe o grapă, și era dusă până la casa părinților săi și returnată acestora. Uneori se negocia o zestre mai mare, alteori căsătoria se încheia.
Dacă lucrurile erau în regulă avea loc și la casa miresei o petrecere de pomină. Această petrecere se numea rachiu. A doua sau a treia zi, finii sunt poftiți la nași, iar duminica următoare sunt scoși la biserică. În săptămânile următoare, tinerii își vizitează rudele și prietenii, obiceiul se numești „mersul după găini” În cazul în care tânăra pereche dorește să-și construiască o casă, toți prietenii și rudele îi ajută să o ridice. Se zice că se organizează o clacă..” (Din cercetările d-nei prof. Constanța Albu – Săgeata)
„Zorul începea de joi seara şi la fată şi la băiat, se alegeau stolnicii şi începeau pregătirile: erau tăiate păsări, se punea vinul în sticle, se făceau sarmalele. Sâmbătă, stolnicii, o fată şi un băiat plecau cu plosca în sat şi făceau invitația la nuntă. Tot sâmbătă, stolnicii-băieţi se duceau la socri mici cu rochia de mireasă. Acolo erau cinstiţi şi li se servea un mizilic (aperitiv).
Duminică dimineaţa se băteau brazii în poarta mirelui, se făcea bărbieritul, veneau lăutarii şi împreună mergeau la nuni. Băteau brazii în poarta nunului, serveau ceva, jucau şi apoi plecau la mireasă. Mireasa era deja îmbrăcată, ajutată de fete. Când venea nuna, aşeza mireasa pe pernă şi o fată, de obicei domnișoara de onoare, ţine oglinda, iar nuna îi aşează voalul pe cap. Se ieșea, apoi, în drum şi se juca nuneasca (o horă mare, cu lăutarii la mijloc).
„Căsătoria este o facere de familie,
E o dragoste pe bază de contract,
O adevărată-complicată ecuație,
De iubire, spirit ludic, răbdare și tact.” (MI)
Haida, haida, nune mare.
Că dă soarele de vale,
Hai să-ncingem nuneasca
Şi să jucăm mireasa!
Ce mai soare luminos,
Ce mai ginere frumos!
Ce mai lună luminoasă,
Ce mai mireasă frumoasă!
Mirilor, să ne trăiți,
Ca merii să înfloriţi!Să ne trăiască şi naşii,
Să boteze copilașii!
Să trăiască şi socrii,
S-aibă grijă de copii!
Să trăiască nunul mare,
Că are-o fină ca o floare!
Să trăiască şi nuna,
Că-a ştiut ce cununa!
Bagă mâna-n buzunar
Şi dă bani la lăutari!
În timp cer lăutarii cântau, nunul, mirele şi socrii, dădeau bani la lăutari.
După nunească se juca hora miresei şi apoi se mergea la biserică. În drumul spre biserică, copii scoteau apă de la fântâni şi îi întâmpinau cu gălețile pe miri.
Aceştia aruncau bani în găleți şi copiii îi luau. În timp ce alaiul se îndrepta spre biserică, la casa socrului mic, stolnicii socrului mare se prezentau cu carul cu boi, pentru a lua zestrea miresei şi a o duce la socri mari. Stolnicii plăteau, simbolic, socrului mic, zestrea luată.
Legatul miresei
Nuna lua voalul de pe capul miresei şi o lega cu o basma, în timp ce se cânta:
Ia-ţi mireasă ziua bună,
De la tată, de la mumă,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori
De la flori de lămâiță,
De la fete din uliţă,
De la flori de busuioc,
De la fete, de la joc!
Fii cu gândul la bărbat,
Căci cu el te-ai măritat!
Se mergea la casa mirelui şi acolo se bea, se mânca şi cântau lăutarii până dimineaţa.” (Atena Bratosin Stoian - Dâmbroca)
„Se respectă şi astăzi etapele funerare: maslul, spovedania înaintea decesului, priveghiului, prohodul, conducerea pe ultimul drum, ceremonialul oficiat de 1-2 sau mai mulţi preoţi, după posibilităţi.
Primul gest făcut de rudele mortului e de a pune doliu pe casă sau la poartă, doliu care va fi expus timp de 6 săptămâni.
Bocetele specifice priveghiului şi conducerii pe ultimul drum sunt impresionante, evocând momente impresionante din viaţa mortului.
După înmormântare are loc pomana (praznicul), cu mâncăruri tradiţionale, în cadrul căreia un loc important îl au: coliva şi colacii împletiți, iar pomenirea morților se face, de obicei, la Moşi, când se dau de pomană căni şi străchini din ceramică, cât şi de 1 decembrie, declarată şi „Ziua morților”.
Învăţătorul Dumitru T Alexandru, în monografia din anul 1942, menţionează obiceiurile care însoțesc moartea:
Îmbăierea: Celor care fac îmbăierea mortului li se dau de pomană din hainele mortului.
Îmbrăcarea morților şi toaletarea lor: Cei decedați înainte de nunţi, sunt îmbrăcați ca mireasă sau mire; aşezarea morților în sicrie ornate frumos: li se leagă de degetul mic al mâinii drepte câte o monedă de metal şi li se pune câte un inel, până la înmormântare; pe lângă mort se ţin lumânări aprinse şi nu este lăsat singur nici un minut; cei care vin la priveghi stau triști şi vorbesc foarte puţin; mortul este ferit să nu treacă o pisică sau un câine pe sub el, pentru a fi ferit de pericolul transformării în strigoi; celor care vin la priveghi în ziua înmormântării li se pun șervete la mâna stângă şi aşa se procedează şi cu groparii; mortul este scos din casă cu picioarele înainte şi se sparge o oală de lut; în timpul prohodului, la biserică, femei – rude împart covrigi şi lumânări; în trecerea spre cimitir, convoiul se oprește la fiecare intersecție, iar cineva aruncă bani printre oameni; La groapă se ţine o cuvântare de către preot, iar înainte de a se arunca pământul peste sicriu, cei dintâi bulgări sunt aruncaţi de preot. Pentru cei bogați, rudele mortului ofereau săracilor vite şi oi.
Pomana - se servește o masă tradiţională la care participă oricine doreşte, fără o invitație specială; timp de şase săptămâni, cineva dintre ai casei – femeie ori fată despletită (se poate apela şi la femei plătite), duc, în fiecare dimineață, tămâie la mormânt şi cară , cu două cofe de apă, apă la trei case, de obicei la bătrâni şi nevoiași.
În familia mortului nu se spală rufe.” (Extras din „În căutarea unei noi şanse - Săgeata”)
Obiceiuri de înmormântare
„În momentul când omul moare, nu înainte de a i se fi făcut sfântul maslu, există o suită de operații care trebuie să fie respectate cu sfințenie. Se apelează de regulă la vecini sau prieteni ai persoanei decedate, pentru a-l scălda și a-l costuma pentru înmormântare. Aceștia îl scaldă, apoi îl îmbracă pentru ultima ceremonie din viața lui, cu obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte noi. Cei care îl scaldă primesc câte o cămașă de damă sau bărbătească, după caz, și un prosop.
Pentru a căpăta o poziție orizontală perfectă i se legau picioarele cu pamblică, care în momentul îngropării era tăiată. Se așază mortul pe o masă și, când sosește sicriul, este pus în el. În vechime, aproape toți bătrânii aveau coșciugul gata pregătit și depozitat în podul grajdului. Alteori, era pregătit în timp ce se făceau celelalte pregătiri pentru înmormântare. Când mortul este pus în coșciug, i se pun câțiva bănuți în buzunar, iar la inelarul uneia din mâini, un ban găurit, care se numește „ort”. De la acest obicei se zice că „ a dat ortul popii”, adică a murit, deși bănuțul e lăsat la degetul mortului și când e băgat în groapă.
Înainte de a se depune mortul în sicriu, se face împodobirea sicriului: se așterne o cuvertură în sicriu, apoi o pânză albă, care, de obicei, atârnă pe marginile sicriului. Pe fața mortului se pune de asemenea o pânză albă, care se împodobește. (pe diagonală se pun, în cruce, o panglicuță albastră și una roșie, foarte înguste. Pe marginea pânzei, din loc în loc, sunt cusute cruciulițe bicolore, cu albastru și roșu și, chiar perna de sub cap este împodobită cu astfel de cruciulițe. Mult mai târziu a apărut orarul. Cândva orarul era o pânză pictată cu însemne bisericești. Femeile bătrâne și-o procurau de la schit și, mai apoi, a intrat la modă o bucată de dantelă, la fel de lată ca pânza.
Oala cu care s-a turnat la clătitul mortului va rămâne sub masa pe care este depus sicriul. Când este scos sicriul din casă cineva trântește acea oală de pământ, spărgând-o.
Mortul rămâne în casă două zile, iar în a treia zi este înmormântat. În timp ce mortul se află în sicriu, pe masă, vin rudele, prietenii, vecinii și cam tot satul, pe rând, să-l viziteze, să-i aprindă o lumânare și să-l tămâie. Familia mortului se pregătește pentru îngropăciune, adică procură alimente pentru prepararea praznicului de după înmormântare.
În trusou, fiecare mort are tot ce-i trebuie pentru a fi costumat, Trusoul e depozitat într-un sac din pânză, care cuprinde cum spuneam atât hainele, ștergarele care se prind la brațul fiecăruia din cei care-l însoțesc pe ultimul drum, și 24 de batiste care se numesc pomeneți, câte una pentru fiecare din cele 24 de vămi. În colțul fiecărei batiste se pune o monedă, fixată cu un fir de ață. In batista respectivă se împachetează cu grijă un covrig și un măr. Aceste batiste vor fi împărțite, în biserică, la femei, dacă răposata e femeie, sau la bărbați, dacă răposatul este bărbat. Obligatoriu, va fi pusă o astfel de pomeneată și în mâna mortului. Deci, în total, e nevoie de 25 de astfel de batiste. Pe pieptul mortului se așază o icoană, care, înainte de a fi scos mortul din biserică este dată de pomană unei persoane apropiate mortului: nepot, fină, fin, etc.
Înainte cu o seară se fac rugăciuni la căpătâiul mortului și, se citesc, uneori, stâlpii (niște rugăciuni). În toate serile se face priveghi, adică se stă cu mortul. La priveghi, unele familii sunt vesele și reamintesc momente vesele din viața mortului, se deapănă amintiri, sau, din contră, sunt foarte triste. La priveghi sunt servite prăjituri. Mai în vechime erau servite gogoși și vin.
A doua zi, iar vine preotul și face rugăciuni, apoi sicriul este luat din cele patru colțuri și purtat la mijlocul de transport (căruță, mașină mortuară, camion, etc), frumos împodobit, cu un covor mare și cu florile aduse de oameni la mort. Se merge la biserică, se citește slujba de înmormântare. În acest timp unele persoane, stabilite, împart în biserică pomineţile, de care am vorbit mai sus. De curând, a intrat în modă să se împartă și pungi, în care se pun: cu măr, un covrig sau dulciuri, pentru cât mai multă lume din biserică. După ce se dă mortului sărutul cel de pe urmă mortul, sicriul este dus la vehiculul, cu care a venit și transportat la cimitir, unde i se mai citesc rugăciuni, se cântă iar Veșnica Pomenire. Apoi, preotul stropește mortul cu o soluție, jumătate ulei, jumătate vin, după care sicriul este închis și coborât în groapă. Cândva acest lucru se făcea cu bucăți de pânză, iar astăzi se folosesc frânghii sau lanțuri, cu care sicriul este coborât în groapă. Preotul aruncă primii, câțiva, bulgări de pământ peste sicriu, în formă de cruce. Urmează ca groparii să termine de îngropat mortul, în timp ce tot alaiul se îndreaptă spre casa răposatului, sau la un local stabilit, pentru participarea la praznicul de îngropăciune. Cu anumită ciclicitate, au loc slujbe de pomenire: la 3 zile (dar aceasta se face de regulă în același timp cu praznicul), la 3 săptămâni, la 6 săptămâni, la șase luni și la an. La modă acum este să se facă și la 3 luni și la 9 luni câte o pomenire.
Groparii după ce și-au terminat treaba la cimitir vin și ei la praznic, unde primesc câte un prosop și acea bucată de pânză. Mai în zilele noastre pânza nu se mai folosește la lăsatul în groapă, și se dă de pomană groparului. Unii le dau câte o cămașă. In sat nu mai sunt, ca altă dată, croitorese, așa că se dau cămăși cumpărate.
După ce se face mormântul se dă de pomană peste groapă un vas de mâncare, o pasăre vie, iar familiile mai avute dau un miel, sau promit, cuiva, un vițel. În ziua următoare, toată familia pleacă la cimitir să-l tămâie pe răposat și apoi pleacă fiecare la casa lui, și, nu toți sunt din aceeași localitate.
Timp de 40 de zile, o femeie special tocmită tămâiază, iar alta cară apă, tot timp de 40 de zile, pe la case, de sufletul mortului. În fiecare dimineață, timp de 40 de zile este pregătit câte un mic dejun care se dă de pomană cuiva. Sunt cele 40 de dimineți, care trebuie să i se împartă răposatului.
La împlinirea celor 40 de zile se face pomenirea de 40 de zile, cu care ocazie sunt date de pomană toate hainele rămase după răposat, care, în prealabil, sunt spălate și frumos împachetate. Tot la această pomenire este dată de pomană pat, plapumă, pled, un scaun, oală de gătit, farfurii( de regulă 2) și tot ce este necesar pe masă: furculițe, cuțit, etc..
Fiind praznicul cel mai important, se face cu invitați.
Se mai face o pomană la împlinirea unui an, care, se zice de an și încă una pentru întrunirea morților. În continuare, mortul este pomenit împreună cu ceilalți morți din pomelnic, la sărbătorile de peste an dedicate morților. Se mai face un praznic mare la 7 ani de la moartea răposatului care poartă numele de reînmormântare. Lucrurile se petrec cam la fel, numai că lipsește mortul, iar batiste sunt numai 12.” (Din cercetările d-nei prof. Constanța Albu – Săgeata)
„Când era vorba de înmormântare, stăpână se făcea tristețea şi lături se făcea plânsul. Orice înmormântare aduna cu sine oameni mai mulţi. Erau două feluri de înmormântări: „obișnuite”, când era vorba despre un bătrân sau o bătrână. Astfel de înmormântări erau frecvente. Şi fiind vorba de despărțire, indiferent de vârsta celui plecat, regretul cuprindea pe fiecare. Urma să nu te mai întâlnești cu celălalt niciodată. Adio - la Dumnezeu!
Din când în când mai era şi câte o înmormântare „neobișnuită”. La aceste înmormântări alaiul era mult mai afectat. Ori o mamă îşi ducea copilul la groapă, ori copiii îşi duceau mama la groapă, răpusă prea devreme de o boală neiertătoare, ori era vorba de un accident în urma căruia rămânea o familie fără tată. Sunt lucruri şi fapte în viaţa fiecăruia, a căror rânduială este neînțeleasă de om. La Dumnezeu nimic nu este întâmplător. La om este întâmplător numai păcatul. Păcatul este nefiresc. Aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Păcatul a apărut accidental în viaţa omului, de aceea, mustrarea de conștiință în urma săvârșirii păcatului, îi cuprinde pe toţi oamenii.”(Pr. Costel Ion)
Introducere |
Istoric |
Portul |
Graiul |
---|---|---|---|
Folclorul Literar |