ISTORICUL SATULUI SĂGEATA
Judetul buzău - România
(Prof. univ. dr. Florea Oprea – arhivist - Arhivele Statului - Scurtă istorie)
Satul Săgeata este singurul din România care poartă un nume atât de impunător. O legendă, transmisă din generație în generație, ne spune că satul a fost întemeiat de mocanul Stan Săgeată care, conducându-și turma de oi la păscut pe malul drept al râului Buzău, s-a așezat definitiv cu oamenii săi în zona numită de localnici Cotu Băcanului. Denumirea „Cotu” definea o schimbare bruscă de direcție a cursului râului (vezi și Cotu Ciorii).
Legenda despre Stan Săgeată se confirmă istoric prin mai multe dovezi:
1.- În primul rând, peregrinarea sistematică a mocanilor cu mari turme de oi pentru căutarea de noi pășuni este cunoscută în istorie sub numele de transhumanță. În acest sens, mocanii, din Mărginimea Sibiului, din Țara Bârsei și de la Întorsura Buzăului, aveau mari turme de oi pe care le pășteau pe durata verii în locurile de baștină, iar la sfârșitul verii le conduceau pentru iernat în Dobrogea, unde clima era mai blândă și existau întinse pășuni care asigurau hrănirea animalelor. Trecerea peste Dunăre se făcea cu bacul pe la Brăila și Hârșova. Calendarul plecării „la iernat” era până la 30 septembrie, adică până la echinocțiul de toamnă care marca trecerea de la anotimpul cald la cel rece. Este mai mult decât probabil că Stan Săgeată făcea parte din grupul de mocani care țineau drumul pe valea Buzăului spre Brăila unde, la locul numit de turci Ghecet (= „Trecere”) traversau Dunărea cu bacul și ajungeau în Dobrogea cu întreaga turmă, cu câinii, cu echipa de ciobani și proviziile necesare. Iată cum descrie un urmaș al mocanilor transilvani transhumanța practicată de părinții săi din Săliștea Sibiului și trăită de el în copilărie: „Creșteau oi; primăvara, vara și toamna le pășteau pe munții Săliștii, iar spre sfârșitul toamnei și pe iarnă, coborau turma lor de oi, la care adăugau și alte turme ale unor săteni, spre Dunăre, ca să ierneze ori în Dobrogea, pe atunci turcească, ori să treacă mult mai departe în Crimeea, ba și-n Caucaz, pe unde erau pășuni bogate și cald, iar stăpânitorii acelor locuri, turci sau tătari, le îngăduiau, trăgând folos din pășunat. <...> Mămica mi-a lămurit că în primăvară, când fată oile, pașa respectiv își trimitea oamenii săi, care alegeau cam 10 la sută din mielușeii cu blana mai frumoasă și mai grași. Uneori ei cereau și oi sau brânză.” După achitarea datoriei către stăpânii locului mocanii se întorceau primăvara acasă cu turmele lor. Această practică era urmată anual din vremuri străvechi. Un cercetător al fenomenului ne spune că „În acest sens grăitoare sunt, printre altele, regulamentele otomane vamale ale orașelor din Dobrogea (1520-1566) care atestă prezența anuală a unor turme din Transilvania și din Subcarpații Olteniei pentru a ierna în zona bălților și ostroavelor Dunării sau pe malul drept al fluviului. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea transhumanța va atinge apogeul”.
Pentru o călătorie atât de lungă mocanii și turmele lor aveau locuri tradiționale de popas pe lângă ape, unde își adăpau oile și rezolvau problemele de igienă personală. Aceste locuri erau folosite contra unei taxe locale sau erau cumpărate și gospodărite în mod permanent de familia unui mocan care devenea gazdă de popas pentru rudele și prietenii săi. Un asemenea loc de popas a fost, probabil, și Cotu Băcanului în care s-a oprit Stan Săgeată și oamenii săi și, unde s-a așezat până la urmă definitiv.
Momentul așezării mocanului Stan Săgeată la Cotu Băcanului nu este dovedit, deocamdată, dar evenimentul s-a petrecut cu siguranță pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Astfel, pe harta militară întocmită de austrieci în anii 1790-1791 apare denumirea germană Satzata, în mod evident Săgeata, în dreptul unei movile din zona Cotu Băcanului.
Este prima confirmare documentară a locului unde s-a așezat Stan Săgeată și oamenii săi, dar consemnările documentare apar, de regulă, cu mare întârziere față de data reală a evenimentelor istorice. Movila Săgeata este poziționată de topograful austriac pe malul stâng al râului dar localnicii știu că această movilă este pe malul drept și ea nu poate fi confundată cu movila, aflată pe drumul spre Beilic, care apare și ea pe această hartă. Este mai mult decât probabil că în primă formulă de locuire Săgeata a fost un „loc izolat și târlă”, după cum se exprima situația în epocă. În mod treptat așezarea a devenit cătun aparținător de satul Gălbinași, aflat în apropiere.
Harta militară austriacă din anii 1790-1791 (detaliu).
În acest sens, stau mărturie situații de proprietate a unor săgețeni în moșia Gălbinași și a unor locuitori din Gălbinași în moșia Săgeata. Este limpede că mutarea satului Săgeata pe malul opus al râului – cum vom vedea ceva mai departe - nu a desființat drepturile de moștenire ale urmașilor rezultați din familii mixte de tineri provenind din cele două sate.
În zona noastră de interes mai apar pe această hartă și satele Beilic și Găvănești pe malul stâng și Cilibia pe malul drept.
2.- O altă dovadă istorică a poziției satului Săgeata pe malul drept al Buzăului, aproape de satul Gălbinași, o aduce o cronică în care se prezintă informații din luna mai, 1807, când turcii încearcă să-l prindă pe voievodul Constantin Ipsilanti fugit din București spre Focșani în timpul războiului ruso-turc, recent început în acea vreme: „1807 Maiu 19, duminică, a fugit Ipsilant din București <...> având cu el pe prietenul său Radofinix și pe curtesanii lui și toate calabalâcurile și, a luat drumul spre Focșani și a dormit sara la Afumați, a doua zi, luni, la Urziceni, marți seara la 21 maiu a sosit la Buzău și aflând râul revărsat și-a propus să rămâe acolo, Radofinix însă l-a nevoit să treacă râul fără să peardă un moment și să iea drumul către Focșani, pentru orice întâmplare; deci la 21, în revărsatul zorilor, cu multă ostineală și primejdie a trecut râul și miercuri, maiu 22, seara, a sosit la Focșanii Valahiei, găzduind la Isprăvnicie. În aceeași mercuri, de dimineață, a sosit în iuțeală la Buzău Ibrahim Nazir, cu Ghiaur Hasan și cu armată îndeajunsă, ca la 2.000, după cum spun într-adins ca să prindă pe Ipsilant și neaflându-l au ucis câțiva din localnici, până la 230 și câțiva au sclavit, au ars și o parte din case; aflând pe drum patru trăsuri cu calabalâc de a lui Ipsilant le-au luat, au sclăvit și două sate din districtul Buzău: Săgeata și Gălbinei (nota mea: citește Gălbinași) și s-au reîntors norociți la Brăila.”
3.- Un alt document privitor la poziția inițială a satului Săgeata îl constituie harta militară rusească începută în anul 1817 și terminată în anul 1820. Pe această hartă apare satul Săgeata (textual: Саджіата, Sadjiata) poziționat tot pe malul drept al râului Buzău. Pe această hartă apar, pe malul stâng, satele Potoceni (Поmочель), Mărăcineni (Марочиени), Bojani sau Focșănei (Божаны или Фокшнеи), Stăncești (Сmанцешти), Odaia (Одаѣ, probabil, Beilic), Găvănești (Гавбнешти), Moșești (Мосешти). Pe malul drept, în afară de Săgeata Саджіата, mai găsim pe zona avută în vedere Buzău (Бузео), Ceauș Vlad (Чаушъ Влад), probabil prima denumire pentru Bentu, Cilibia (Челебія) al cărei nume este scris confuz peste meandrele râului și mai departe Făurei (Фаурей).
Harta militară rusească din anul 1817 în care apare satul Săgeata (detaliu).
Este mai mult decât probabil că așezarea întemeiată de Stan Săgeată a dăinuit pe malul drept al Buzăului, cel puțin până în anul 1817 când apele râului s-au umflat în mod catastrofal și au schimbat în numeroase locuri cursul istoric. Se știe, de exemplu, că la sfârșitul secolului al XVII-lea râul Buzău curgea pe lângă satul Bentu, la o depărtare de 100 m, în vreme ce pe malul stâng al râului se afla o pădure mare de ulmi. După această inundație apare, mai mult decât probabil, că râul a rupt malurile pe o zonă adâncă în moșia de pe stânga, și a creat o albie nouă, mai la nord, ținând drumul drept dinspre Cotu Băcanului spre Șeineasca, pe care a despărțit-o de pădurea din partea sudică.
Din experiența contemporanilor noștri s-ar putea să fie de mirare sau chiar incredibilă ideea că râul Buzău a putut să aibă o asemenea mare viitură cu efecte dezastruoase asupra localităților din traseu. Mama mea (născută în anul 1907) mi-a spus că o mare inundație a râului Buzău a avut loc în anul 1929 când apele au inundat albia majoră ajungând să umple complet valea din spatele școlii până aproape de clădire, precum și valea movilii până în dosul curților sătenilor și până la șoseaua principală ce duce spre Beilic. Își amintea că pe râul umflat oamenii au văzut la un moment dat o casă de lemn cu lampa de petrol aprinsă înăuntru și care plutea pe râu la vale. Își amintea de asemenea că un locuitor al satului numit Costache avea casa la locul marcat acum de un puț aflat pe valea din spatele școlii și acel locuitor fiind surprins de inundație, cu ape atât de adânci, s-a salvat pentru moment suindu-se pe acoperișul casei de unde țipa cerând ajutor. În sprijinul capacității râului Buzău de a provoca asemenea mari dezastre aduc și argumentul susținut de mari geografi - între care George Vâlsan – potrivit cărora râul Buzău și-a mutat mai mereu cursul spre stânga, respectiv spre nord, și că locul de plecare al celui mai vechi curs este râul Călmățui.
Dovezi privind o inundație de mari proporții a Râului Buzău în anul 1817 se găsesc în arhivele timpului.
4.- De exemplu, un document din 31 octombrie 1817 cuprinde o mărturie referitoare la mutarea mătcii apei Buzăului. Apar în același an litigii legate de cerința proprietarilor de mori de apă aflate pe „gârla veche”, secată, care revendică dreptul de a le muta pe „gârla nouă” aflată pe o altă proprietate.
Schimbarea cursului râului Buzău în zona Săgeata-Bentu este probată și de harta militară rusească din anul 1817 despre care am vorbit mai devreme. Astfel, pe această hartă există un meandru mai subțire, al râului Buzău, care marchează în mod riguros „gârla veche”, Cotu Băcanului, cursul vechi pe lângă satul Bentu, numit, pe hartă, Ceauș Vlad (Чаушъ Влад), cu revenirea apei la cursul principal undeva în dreptul satului Beilic, numit pe hartă Odaia (Одаѣ). Satul Săgeata (Саджіата) apare pe malul drept în mijlocul apelor, între „gârla veche” și „gârla nouă”. Este argumentul indubitabil că la data ridicării topografice inundația din anul 1817 avusese loc și că în vremea aceea săgețenii își puneau cu toată îngrijorarea problema mutării satului din această conjunctură periculoasă.
Mutarea cursului râului în zona Bentu-Săgeata, a lăsat o parte din moșia Săgeata dincolo de „gârla nouă”. Această parte a devenit o zonă de islaz aflat pe malul drept între „gârla nouă” și „gârla veche” secată. „Gârla veche” a devenit cu timpul o fășie mlăștinoasă vizibilă până de curând și care marca talvegul vechiului curs al râului.
În acest mod satul Bentu a fost despărțit, de râu, de islazul care era parte din moșia Săgeata și care a rămas așa până azi. Din acest motiv este un obicei anual ca locuitorii satului Bentu să ceară învoieli cu Primăria Săgeata pentru a permite animalelor lor scoase la pășunat în perimetrul propriu să fie conduse peste islazul Săgeata la adăpat în râul Buzău.
Detaliu din harta militară rusească din 1817
privind „gârla veche” și „gârla nouă” în zona Cotu Băcanului-Săgeata-Bentu.
b.- Mutarea satului pe o nouă vatră
Locuitorii satului Săgeata calamitați de inundația din 1817 au căzut la înțelegere cu stăpânul moșiei de pe malul stâng să le ofere o nouă vatră de sat. Acesta, interesat cu siguranță de forța de muncă a oamenilor năpăstuiți, clăcași și mai înainte pe moșia sa, le-a oferit o zonă lipsită de interes agricol aflată între „gârla nouă” și valea aridă numită de localnici „Sărătură”.
Aici s-a construit satul nou Săgeata pe un amplasament ale cărui repere erau cuprinse în epocă între două șanțuri de scurgere a apelor din „Sărătură”: unul se afla în amonte la intrarea în sat, cumva peste gârlă, față de Cotu Băcanului și unde este acum o podișcă pentru circulație rutieră pe șoseaua principală; cel de al doilea se afla în aval, undeva în zona bisericii, curgând prin partea dreaptă a amplasamentului școlii și care a fost astupat între timp dar eu l-am prins ca o viroagă ce împiedica circulația pietonală „pe lângă gard”. În centrul acestui perimetru a fost construită prima biserică a satului având hramul Sf. Dumitru iar în jurul bisericii a fost stabilit cimitirul vechi. Faptul că Săgeata este un sat relativ nou este probat și de trama stradală: spre deosebire de satele foarte vechi care au ulițe relativ întortocheate, Săgeata are o șosea principală ce ține cumva o linie paralelă cu gârla și mai multe ulițe care întretaie în linie perfect dreaptă șoseaua dinspre câmp spre malul gârlei unde erau vaduri de trecere a râului.
O excepție o face „ulița bisericii”. De fapt, acest aliniament, devenit peste timp uliță, era la început un șanț care, mai târziu, marca separația dintre cătunele Săgeata de Sus și Săgeata de jos. Prin astuparea treptată pe tot traseul s-a deschis drumul care a devenit mai târziu „ulița bisericii”.
În anul 1871, Săgeata figura cu statut de comună în jud. Buzău, plasa Câmpu și cuprindea și satele Coiteasca (devenit mai târziu Bordușani), Beilic și Șeineasca. Comuna avea cu totul la acea vreme 830 locuitori.
c.- Extinderea satului.
După numai câteva decenii vatra satului a devenit neîncăpătoare pentru noi gospodării întemeiate de tinerii căsătoriți. Acesta este motivul pentru care o parte dintre aceste familii și-au făcut case și gospodării pe o nouă vatră al cărei centru era undeva în zona pe care se află fosta proprietate a lui Constantin Gh. Apostu, zis Chegheu. Așa au apărut în evidențele administrative denumirile de Săgeata de Sus, pentru vechiul sat și Săgeata de Jos, pentru satul nou. Localnicii se identificau ca grupuri distincte sub numele de „susenii” și „vălenii” iar aceste denumiri se păstrează și azi. În unele cazuri de început noile curți aveau suprafețe întinse. Îmi aduc aminte de povestea din bătrâni potrivit căreia un anume Finta deținea tot terenul care începea pe dreapta șoselei de la punctul în care se afla casa lui Constantin Gheorghe Apostu până la colțul ultimei ulițe unde se afla, odată, moara lui Ion Doli (Rudolf Glinischi), vecin cu învățătorul Nicolae Apostu, fiu al lui Chegheu. Pe acest aliniament, câteva familii contemporane se numesc tot Apostu deoarece sunt urmașii moștenitori ai acelui Finta.
Alte extinderi ale satului Săgeata au fost spre satul învecinat numit Coiteasca, înregistrat în anul 1892 cu 140 locuitori și 26 case risipite în cătunele Coiteasca, Bordușani, Cărpuleasa, Cârteanca și Murgescu. De asemenea, apar extinderi ale comunei spre satul Dâmbroca, localitatea apărând în anul 1892 cu câteva pâlcuri de case care formau cătunele:
- Dâmbroca (cu denumirea anterioară Murgescu), „cătun al comunei Săgeata cu 20 locuitori și 5 case”; de aici provine denumirea moșiei Murgeasca din dreptul satului.
- Dâmbroca (cu denumirea anterioară de Chiona), „cătun al comunei Scurtești, format din însurăței, cu 13 locuitori și 34 case.” În acest cătun s-a născut reputatul teolog Ioan G. Coman (27.XI.1902 - 11.IV.1987) care-și revendica identitatea din comuna Scurtești, satul Dâmbroca.
În timp, cele două cătune s-au unit formând satul Dâmbroca de azi ca parte a comunei Săgeata.
În afară de sate, denumirea Dâmbroca mai identifica în trecut și proprietăți funciare (moșii și păduri): - „moșie nelocuită în jud. Buzău, plasa Câmpu, cu 17 pogoane de pădure”;
- „mică pădure a statului în comuna Scurtești, cătunul Stăncești, pe moșia Spiridoneanca, are 18 ha, acum s-a dat însurățeilor.”
- [un codru] „moșie a statului în comuna Scurtești, pendinte de schitul Găvanele, are 60 ha date însurățeilor.”
- „moșie a statului în comuna Scurtești, formată din trei trupuri: Spiridoneanca, Stăncești și Coiteasca, reunite și arendate la început sub numele de Dâmbroca; vânzându-se s-a desfăcut în două corpuri. Dâmbroca care depindea de Episcopie, cu o suprafață de 1350 ha, din care 681 s-a dat însurățeilor sub numele Spiridonenanca, iar Dâmbroca propriu-zisă de 675 ha s-a vândut particular;”
- „Numire ce se mai dă moșiei Spiridoneanca din comuna Scurtești.”
Din datele prezentate rezultă că la mutarea satului Săgeata pe malul stâng al râului Buzău exista satul Coiteasca, dar satele Dâmbroca și Bordușani au luat ființă abia la sfârșitul secolului al XIX-lea prin extindere din satele preexistente.
O extindere eșuată a fost satul numit Plevna. Acest sat s-a constituit din câteva case ale însurățeilor împroprietăriți pe moșia Beilic în urma Războiului de Independență din anul 1877. Vatra satului era imediat dincolo de movila mare aflată pe drumul spre Beilic, mai exact pe drumul ce pleacă din șoseaua principală spre câmp, în sens opus cu drumul ce duce la Șeineasca. În anul 1891 satul Plevna avea 3 case și cuprindea în total 20 locuitori. După câteva decenii satul a dispărut prin mutarea locuitorilor, denumirea rămânând doar ca reper în limbajul bătrânilor, în formule de referință topografică locală. Nu este exclus ca depărtarea față de râu să fi fost un motiv al renunțării la o asemenea vatră, știut fiind că locuitorii preferau în ordine pentru spălat: apa de ploaie, apa de gârlă și numai în ultimul rând apa de la anumite puțuri, unde salinitatea era foarte redusă. O extindere mai puțin știută este spre satul Bentu (nume turcesc al satului însemnând „lac” format din apa Buzăului” ). Astfel, se spune într-o publicație că satul Bentu s-a format din locuitorii fugiți din comuna Săgeata aflată în apropiere, la o depărtare de 3 km peste râul Buzău.
d.- Construirea centrului
Satele Săgeata de Sus și Săgeata de Jos erau la început separate. Între ele era drumul care avea pe partea dinspre râu o vale întinsă în care se afla parte din vechea pădure numită în epocă Crivină. Zona era nepotrivită pentru loc de casă dar la sfârșitul secolului al XIX-lea locuitorii celor două sate au considerat că acolo se poate construi noul centru cu primăria, școala și biserica.
Este mai mult decât probabil că ulița bisericii a fost la început o arteră dreaptă ce traversa șoseaua spre gârlă, ca toate celelalte ulițe. Așa cum se prezintă acum ulița bisericii, cu un traseu drept până la gardul din spatele bisericii și apoi cu ocolire prin partea de vest a curții, cu ieșire la șoseaua principală, dar fără a continua peste șosea spre gârlă, ca toate celelalte ulițe, mă îndeamnă să cred că spațiul liber dintre satele inițiale Săgeata de Sus și Săgeata de Jos a fost folosit pentru construcția bisericii, a primăriei (sediul vechi) și a școlii.
- terenul din dreapta bisericii, aflat între curtea bisericii și proprietatea de pe colțul uliței ce duce la cimitir (deținută până de curând de Costel Oprea) a fost cumpărat de boierul Vasile Gheorghiu – numit de săteni Vasilache, care și-a construit aici casa. Moșul meu, Constantin Radu Ene (1868-1960), vecin și proprietar al terenului și al casei de pe colțul format de șosea cu ulița cimitirului mi-a povestit că la vremea respectivă Vasilache nu putea cumpăra proprietate în Săgeata, în condiții legale, deoarece era străin. Cred că am reținut că era grec. În această situație Vasilache, om întreprinzător, a făcut o înțelegere tainică cu moșul Constantin Radu Ene în sensul ca primul să plătească cumpărătura, iar ultimul să accepte ca în acte să figureze în secret ca proprietar. În urma acestei înțelegeri boierul și-a construit casa pe terenul din dreapta bisericii. Știu această casă, care era încă nefolosită, prin anii 1947-1948 când funcționa acolo o grădiniță de copii la care am mers și eu și unde era educatoare „domnișoara Madi”, nepoata directă a lui Vasilache și fiica „domnului Mitu Gheorghiu”, fiul lui Vasilache. Boierul a murit prematur, iar gospodăria și averea din câmp au fost gestionate, în mod energic, de soția sa „Coana Sanda”. După moartea Coanei Sanda s-a pus problema partajului la succesiune. Atunci a venit moș Constantin Radu Ene, cu marea taină și, le-a povestit urmașilor despre modul cum s-a întâmplat cu terenul și casa în care au crescut ajutându-i să reintre în drepturi. „Nu aveam cum să fac, era păcat mare să nu le spun” zicea moșul trăitor în frumoasa morală creștină. Așadar, nici terenul din dreapta bisericii nu a fost folosit la început de vechii săteni. Urmașii lui Vasilache au vândut terenul și casa prin anul 1950 lui Ionel Mușat și soției sale Florica (părinții prietenilor mei din copilărie și tinerețe, numiți Vasile zis Vasilică; Gigi, devenit inginer; și Marcel, care a avut o viață mai necăjită). Cumpărătorul, Ionel Mușat, a fost subofițer la o unitate militară din Caransebeș, iar la venirea regimului comunist a fost dat afară și s-a întors în sat unde a trebuit să-și construiască o casă proprie și să ducă o viață de sătean obișnuit.
Satele Șeineasca și Plevna, astăzi dispărute, se aflau între Săgeata și Beilic, fiind poziționate de o parte și de alta ale șoselei principale ce merge spre Beilic: Șeineasca se afla pe malul râului Buzău la cca. 2 km depărtare de șoseaua principală iar Plevna se afla de partea cealaltă a șoselei principale, adică spre câmp, într-o poziție simetrică cu Șeineasca, și tot la o depărtare de șosea de cca. 2 Km. Așadar, între cele două sate era o depărtare de cca. 4 km, ușor de parcurs pe un drum continuu care traversa șoseaua principală, cu direcție prin spatele Movilii Mari spre Șeineasca și, invers, cu direcție spre câmp pentru a ajunge la Plevna.
Localitatea Şeineasca, a dispărut în ultimele trei-patru decenii. La sfârşitul secolului al XIX-lea avea 12 case şi 60 de locuitori. Moşia sa (470 ha din care 40 ha pădure), ca toate celelalte moşii ale satelor comunei, era situată în partea estică a localităţii şi se numea tot Şeineasca (Iorgulescu: 79). Micuța localitate a funcţionat întotdeauna ca un mic satelit al Beilicului, cu care s-a aflat în legătură directă printr-un drum special, apropiat de albia Buzăului, şi în paralel cu drumul central al comunei, care trecea prin toate celelalte sate. Denumirea Şeineasca pare a avea rezonanțe atât dacice cât şi turce (Andreica şi Albu 2010: 48-49) ceea ce conduce la ideea unei vechimi considerabile a localităţii. În anul 1857 moşia Şeineasca apare menționată în documente (Andreica şi Albu 2010: 48-49). Localitatea a fost prezentă în conştiinţa săgeţenilor şi pentru faptul că aici exista şi funcţiona aproape mereu luntrea (barca), care realiza trecerea de pe un mal pe celălalt al Buzăului, ce în vremea ploilor nu putea fi trecut decât în acest mod.
Denumirea Plevna este pusă în legătură cu războiul de independență din anul 1877 şi cu bătăliile de la Plevna. Dicţionarul Judeţului Buzău precizează faptul că localitatea s-a format pe moşia Beilicului prin împroprietărirea însurățeilor. Interpretând datele Dicționarului menţionat mai sus, am putea deduce că în momentul constituirii satului, ca urmare a Legii de împroprietărire a însurățeilor, din anul 1878, localitatea avea 3 case şi 20 de locuitori (Iorgulescu 1892: 404).
Denumirea Şeineasca pare a avea rezonanțe atât dacice cât şi turce (Andreica şi Albu 2010: 48-49) ceea ce conduce la ideea unei vechimi considerabile a localităţii. În anul 1857 moşia Şeineasca apare menționată în documente (Andreica şi Albu 2010: 48-49). Personal pledăm pentru ideea că localitatea s-a numit Şeineasca, iar apoi, după războiul de independență, când s-a adoptat legea de împroprietărire a tinerilor însurăţei, prin venirea unui „flux demografic” acolo, localitatea şi-a schimbat probabil denumirea în Plevna. Documentele şi lucrările mai vechi sunt confuze în această privință utilizând cele două denumiri, concomitent, sau alternativ. Localitatea a fost întotdeauna de dimensiuni foarte mici, fapt care nu permitea existenţa a două localităţi distincte în acelaşi perimetru. Localitatea a fost prezentă în conştiinţa săgeţenilor şi pentru faptul că aici exista şi funcţiona aproape mereu luntrea (barca), care realiza trecerea de pe un mal pe celălalt al Buzăului, ce în vremea ploilor nu putea fi trecut decât în acest mod. Astăzi localitatea a dispărut. Cauzele dispariţiei localităţii provin din izolarea acesteia, (singura localitate care nu se afla pe şoseaua principală a comunei)
Bibliografie
- Arhivele Naționale, Fond Constantin Tomescu (1919-1974), „Jurnal din viața mea”.
- Gh. Iordache, Ocupații tradiționale pe teritoriul României, vol. II, Craiova, 1986, pp. 21-22.
- F. Specht, Militairische Karte der Kleinen oder Österreichischen und Grossen Wallachei ...[Harta militară a Valahiei Mici sau Austriece și a Valahiei Mari], Vienna, 1790-1791, Foaia 96, București, Biblioteca Academiei Române.
- Cunosc situații concrete din anii 1950-1960, cu nume de oameni din Săgeata care aveau terenuri agricole în moșia Gălbinași și cu nume de oameni din Săgeata care lucrau „în dijmă” terenuri de pe moșia Săgeata ce aparțineau unor locuitori din Gălbinași. De altfel, fostul președinte al CAP Săgeata, Nicu Albu, îmi spunea că o parte din terenul agricol gestionat de unitatea agricolă pe care o conducea se afla „în Cotu Băcanului”. (comunicare personală).
- Cronicul protosinghelului Naum Râmniceanu de la 1768-1810, in: Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă, București, Tipografia Cărților Bisericesci, (1888) 1890, 361p. pp. 259-294 (vezi: p. 273).
- Карта Бессарабии, Молдавии, Валахии и части земель, къ онымъ прилежащихъ, сочинена при Военно – Топографическомъ Депо въ 1817 и исправлена 1820 года (Harta Basarabiei, Moldovei, Valahiei și a părților de pământ învecinate, începută de Serviciul Topografic Militar în 1817 și terminată în anul 1820), Foaia „CIII”. Arhivele Statului, Chișinău.
On line: https://humus.livejournal.com/5252075.html (acces: 11.09.2018).
- Lupașcu I. Alexandrescu, Biserica din Bentu, in: Glasul Bisericii, XXVII (1-2), pp. 148-160.
- Dumitru Frunzescu și Gheorghe Brănoiu, Monografia geologică a bazinului râului Buzău, Ploiești, Editura Universității din Ploiești, 2004, p. 161.
- Arhivele Statului, București, Fond Episcopia Buzăului, doc. VIII/3.
- Arhivele Statului, București, Fond Episcopia Buzăului, doc.: VIII/24 VIII/25, VIII/26, VIII/27, VIII/28, X/122, X/123, X/139.
- Există și o ipoteză care presupune că vatra nouă a satului a fost undeva departe de râu, mai spre mijlocul moșiei Săgeata. Ipoteza nu are susținere științifică din patru motive majore: (i) nu există documente istorice care să probeze o astfel de ipoteză și care să demonstreze reașezarea ulterioară a satului pe malul râului; (ii) nu există vestigii arheologice autentice ale unei vechi vetre de sat în mijlocul moșiei (iii) moșierul nu ar fi acceptat să-și spargă integritatea moșiei prin acceptarea unei vetre de sat cu toate neajunsurile ce decurg de aici: drumuri noi de acces, sporirea formelor de pază a recoltelor etc. (iv) sătenii nu puteau renunța la avantajele vecinătății cu râul: apa bună pentru spălat lucrurile, scăldatul distractiv sau în scop de igienă personală, adăparea animalelor scoase la pășune pe noul islaz apărut peste râu și chiar îmbăierea animalelor mari (boi, vaci, cai) pe timp de vară.
- Dimitrie Frunɖescu, Dictionaru topograficu și statisticu alu Romaniei, Bucuresci, Tipografia Statului, 1872, LXX+536 p, s.v. Săgeata.
- Basil Iorgulescu, Dicționar geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzeu. București, Atelierele Grafice I.V. Socecu, 1892, s.v. Coitésca.
- Pr. prof. univ. dr. Constantin Coman (rudă apropiată a teologului Ioan G. Coman), comunicare personală.
- Dimitrie Frunɖescu, Dictionaru topograficu și statisticu alu Romaniei, Bucuresci, Tipografia Statului, 1872, LXX+536 p, s.v. Dâmbroca.
- B Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic și istoric al județului Buzău, 1892, s.v. Dâmbroca.
- B Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic și istoric al județului Buzău, 1892, s.v. Dâmbroca.
- B Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic și istoric al județului Buzău, 1892, s.v. Dâmbroca.
- B Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic și istoric al județului Buzău, 1892, s.v. Dâmbroca.
- Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic și istoric al județului Buzău, 1892, s.v. Plevna.
- Lupașcu I. Andreescu, Biserica din satul Bentu, Glasul Bisericii, XXVII (1-2)/1968, pp. 148-160.
- Lucrările Seminarului de Geografie Economică 1941-1946, București, Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, p. 115.
|
|