ISTORICUL SATULUI DÂMBROCA
Istoria Satului Dâmbroca este atât de bogată, încât nu poate fi cuprinsă, în detaliu, de această carte. Vom încerca să arătăm acele aspecte care definesc formarea şi dezvoltarea satului de la întemeiere până în prezent.
Am cules date, în principal, din enciclopedii şi monografii, care fac referire la Dâmbroca, dar şi din mărturiile multor consăteni, care la rândul lor au ascultat povestirile bunilor lor. Ne simțim participativi la toate evenimentele şi e firesc să fie aşa, căci suntem legaţi organic de trăirile tuturor generațiilor care au trecut prin acest sat. Trăirile înaintașilor noştri sunt şi ale noastre. Într-un fel sau altul am simţit urmările războaielor, foametei, atrocităților epocii de „aur” şi ale regimului de după aşa zisa revoluţie de la 1989.
Cu toate greutățile vremurilor, ne mândrim cu eroismul înaintașilor noştri, căci s-au dovedit neînfricați în toate înfruntările.
„În aprilie 1833 este o referință despre satul Dâmbroca, în care călugării de la schitul Găvanele au arondat o parte din moșia de acolo. Trei ani mai târziu, aceeași moșie, Dâmbroca, a fost arendată de starețul schitului Găvanele, el tratând cu posesorul terenului, respectiv Costache Alionte, iar hotărnicia făcută, cu acel prilej, menționează că terenul în cauză era vecin cu al lui Iancu Murgescu.‟ (Din „În căutarea unei noi șanse‟ - Săgeata, de Victor Andreica și Florentin - Stelian Albu)
Satul Dâmbroca a fost întemeiat în secolul al XIX-lea, având la bază împroprietărirea „însurățeilor”, care şi-au construit case pe terenurile încredințate, formând cătune (grupuri de case). Câteva cătune s-au alipit de satele mai mari, unele au rămas de sine stătătoare, iar altele au dispărut. Astfel, pe la 1840, au apărut cătunele : Dâmbroca, Murgescu, Borduşani, Cârteanca, Cărpuleasa, ultimele patru purtau numele comun de Coiteasca. Acestea au stat la baza formării satelor Dâmbroca şi Borduşani.
Este posibil ca satul Dâmbroca să-şi tragă numele de la dâmbul pe care este aşezat, iar academicianul Iorgu Iordan susține că, inițial, satul s-a numit Drâmboca, fiindu-i schimbat numele datorită greutății de pronunție.
Dâmbroca – cătun al comunei Scurteşti (în timp a mai aparținut şi comunei Săgeata), care a mai purtat denumirea şi de Chioana, alcătuit din însurăţei, care, în prag de veac XX, avea 34 case şi 130 locuitori. În acelaşi timp, hărțile hotarnice amintesc şi de Dâmbroca (o mică pădure a satului), situată pe raza satului Scurteşti, cătunul Stănceşti, pe moşia Spiridoneanca. Pădurea respectivă se întindea pe cca. 20 ha şi a fost, în totalitatea ei, dată însurățeilor, în perioada 1870–1876.
O altă Dâmbroca denumea un codru de câmpie, situat în Scurteşti, aparținând satului, în suprafaţă de 60 ha, împărțit, în totalitate, în aceeaşi perioadă, însurățeilor.
Dâmbroca a însemnat şi denumire omonimă, extrem de frecventă, în documentele cercetate, care era atribuită şi moșiei Spiridoneanca, situată în comuna Scurteşti
Dâmbroca – moşie a statului în comuna Scurteşti, constituită din 3 trupuri: Spiridoneanca, Stănceşti şi Coiteasca, reunite şi arendate, în stadiul inițial (1875–1880), sub numele de Dâmbroca. După ce a început procesul de vânzare, moşia s-a scindat în două corpuri: Dâmbroca, care depindea de Episcopie, în suprafaţă de 1356 ha, din care 681 au fost acordate însurăţeilor, în actele de împroprietărire menționându-se „din moşia Spiridoneanca”, iar partea propriu zisă, Dâmbroca, ce măsura 675 ha, s-a vândut, în particular, oamenilor dornici a poseda terenuri.
În 1892, la data publicării Dicționarului lui Basil Iorgulescu, judeţul Buzău era structurat în trei plase şi trei plaiuri, ce cuprindeau în componenţa lor cele 117 comune: Plasa Câmpului, Plasa Buzău, Plasa Sărăţii, Plaiul Slănic, Plaiul Pârscov şi Plaiul Tohani. Desființarea în 1883 a judeţului Săcuieni, a oferit judeţului Buzău mai multe sate, care s-au integrat: în Plasa Câmpului – 9 sate; în Plasa Tohani – 13 sate; în Plasa Buzău – 40 sate
Plasa Câmpului – unitate administrativ-teritorială, alcătuită din 22 comune situate în zona de câmpie a judeţului, în care a intrat şi comuna Scurteşti până în 1931 (deci şi satul Dâmbroca – n.a.).
Plasa Pogoanele, fostă a Câmpului, care reunea localităţile din partea de sud a judeţului (22 comune), a fost deposedată de 8 din ele, rămânând cu 14. Comunele care au fost luate din Plasa Pogoanele au fost: Cioranca, Găvăneşti, Gherăseni, Maxenu, Săgeata, Scurteşti, Tăbărăști şi Țintești.
Prefectul din anul 1943, Constantin Tegăneanu, a alcătuit o monografie, din care reiese că între 1892 şi 1943, împărțirea administrativ – teritorială a judeţului a suferit modificări importante. Buzăul dispunea în 1943 de 8 plase. În 1941 comuna Scurteşti aparţinea de Plasa Buzău.
Plasa Mărăcineni, a funcţionat până în 1930, cu denumirea de Plasa Câlnău, când a fost desființată, reapărând, sub acelaşi nume, în 1936, având, succesiv, sediul în Buzău, Vadu Paşii şi Poșta Câlnău, stabilită apoi, definitiv, la Mărăcineni, începând cu 1942. În structura sa intrau 15 comune: Aliceni, Boboc, Cochirleanca, Focşănei, Fundeni, Găvăneşti, Mărăcineni, Poşta Câlnău, Săgeata, Scurteşti, Vadu Paşii, Zărnești şi Ziliştea.
În perioada 1935–1944, din considerente privind strategia de apărare a României, ţara a fost împărțită în ținuturi. Buzăul şi județele învecinate făceau parte din Ținutul Bucegi.
Terminologia folosită de Basil Iorgulescu, în Dicţionar:
Coiteasca – moşie în cătunul Dâmbroca, aparținătoare comunei Scurteşti; Crivina Scurteşti – pădure a statului în Comuna Scurteşti, în suprafaţă de 50 ha, care în 1881 a fost împărţită însurăţeilor;
În dicţionarul lui Basil Iorgulescu se arată că:
„În avalul râului Buzău, comunităţile sunt înşirate, precum o salbă, copiind meandrele cursului de apă. Argumentele transmise prin viu grai, susţin că şi în 1808 şi în timpul războiului ruso–turc (1808 – 1812), râul Buzău a fost trecut, de ambele armate, prin acelaşi vad. Staţionarea trupelor în zonă, a prilejuit „moscalilor”, „spahiilor şi ienicerilor” să devasteze şi să treacă prin foc şi sabie localităţile din zonă. Acest act tragic a creat Scurteşti-ului motivul să fie supranumit Pârjolu. Localnicii au fugit din calea devastării, revenind abia în 1813, când au încetat operațiunile militare.
În vreme, la localnici s-au mai alăturat şi alţi oameni prigoniți de soartă, cărora, după graiul epocii, li s-a spus că s-au atârnat de băștinași, astfel născându-se, cu timpul, satul Atârnați.
După instaurarea păcii, însurățeii, împroprietăriți în conformitate cu legea din 1879, au pus bazele satelor Dâmbroca şi Vadu Paşii.
Scurteşti-ul s-a constituit ca, comună în 1864, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care a proclamat Legea rurală. Atunci Scurteşti-ul făcea parte din plasa Câmpu şi avea în componență satele: Băjani, Focşănei, Scurteşti şi Stănceşti, cu precizarea că, în vechime, aşezarea s-a mai numit Atârnaţi şi Ulmeni, având la acea dată 3 biserici, 283 case şi 260 familii.
În 1912, comuna Scurteşti avea în componență satele: Băjani, Ciocârlia, Dâmbroca, Focşănei, Scurteşti (reşedinţa comunei ), Stănceşti şi Vadu Paşii.
Dicţionarul lui Basil Iorgulescu arată că, la 1890, proprietăţile mari erau: Băjani (356 ha), Dâmbroca (formată din trei trupuri: 1) Spiridoneanca, 2) Stănceşti, 3) Coiteasca, arendate împreună sub numele de Dâmbroca.
După ce au fost vândute, a rămas partea numită Dâmbroca, fostă a Episcopiei Buzău, cu 1350 ha, din care 681 ha s-au atribuit însurăţeilor, conform legii din 1879, sub numele de Spiridoneanca şi Dâmbroca propriu zisă, cu 675 ha.
Comuna era formată, în 1890, din satele Atârnaţi (220 locuitori şi 48 case), Băjani (150 locuitori şi 29 case), Ciocârlia (173 locuitori şi 43 case), Dâmbroca (Chiona), sat de însurăţei (130 locuitori şi 34 case), Focşănei (80 locuitori şi 20 case), Scurteşti sau Pârjolu, reşedinţa comunei ( 720 locuitori şi 157 case), Stănceşti (620 locuitori şi 126 case) şi Vadu Paşii (470 locuitori şi 153 case).”
În monografia întocmită în 1943 de Prefectura Judeţului, se menţionează şi comuna Scurteşti, plasa Mărăcineni, cu satele: Ciocârlia, Dâmbroca, Scurteşti şi Stănceşti.
În „Toponimica românească”, apărută în 1963, la Editura Academiei R.P.R., Iorgu Iordan, opinează pentru analizarea numelor de locuri ale unei zone, potrivit modului în care au luat naștere, precum şi al rolului pe care l-au avut în viaţa poporului, a unei colectivități, zone, etc.
Astfel referindu-se la denumirea satului Dâmbroca, el este de părere că acesta s-a numit inițial Dâlboca, dar, din cauza pronunției greoaie, oamenii au găsit soluția de a apela la o metateză – modificare fonetică, l-a numit Dâmbroca. Este un cuvânt de origine slavă („oka”, rădăcina cuvântului, ce vine de la dâmb, un regionalism pentru movilă).
-
„Noi, românii, nu realizăm că, tot apelând în mod inflaționist la a clama măreția trecutului nostru istoric, nu facem altceva decât să evidențiem şi mai pregnant decăderea existenţei noastre prezente.” Citat de Marian Pătrașcu
„Istoria este și va fi cea dintâi carte a unei nații,
Într-însa se vede trecutul, prezentul și viitorul,
Frumusețea ei stă în continuitate, fără deviații,
Doar așa prezentul și viitorul își pot găsi izvorul.” (MI)
|
|