|
---|
HABITATUL COMUNEI SĂGEATA
|
Așezarea satelor |
Gospodăriile sătenilor |
Casele |
Curtea și grădina |
Alimentația |
Facilități |
---|
1.- EVOLUȚIA NUMĂRULUI DE CASE
ÎN COMUNA SĂGEATA
În capitolul I – CADRUL ISTORIC, sunt specificate unele date legate de numărul de case și numărul de familii, în anii de început ai fiecărui sat al comunelor Găvănești și Săgeata. În diferite perioade de existență a fiecărui sat se regăsesc date privind evoluția caselor, familiilor și numărului de locuitori. O evidență mai bună s-a păstrat după anul 1965, prin recensămintele făcute.
Și-au construit case de primii care s-au așezat pe pământurile comunei, apoi însurățeii, după împro-prietărirea făcută de A.I. Cuza.
|
---|
2.- EVOLUŢIA NUMĂRULUI DE CASE
ÎN SATUL DÂMBROCA
Deși în toată comuna Săgeata numărul și construcția caselor au evoluat, fiecare sat a avut o evoluție proprie funcție de anul întemeierii și de diverși factori sociali.
Satul Dâmbroca a avut și el o evoluție frumoasă prin anul 1970, după care numărul caselor a scăzut, dar au apărut case mai trainice, mai arătoase și mai încăpătoare, unele fiind etajate.
La înfiinţarea satului, prin anii 1881–1882, primul grup de case a fost poziţionat în centrul actual al satului. Casele au fost construite de către muntenii din Goideşti (aparţinând azi de comuna Brăești, judeţul Buzău). Au venit, mai apoi, munteni din zonele Joseni, Aldeni (aparţinând în prezent de comuna Cernătești), Chiliile (fosta comună Trestioara) şi din alte zone ale Buzăului. În anul 1882 satul avea 30 case şi 134 locuitori. Nu dispunem de toate recensămintele populaţiei şi poate că nu e cazul să înșirăm date statistice irelevante. Cert este că numărul de case şi populaţia au crescut treptat, atât prin împroprietărirea unor însurăţei de prin zonele de deal şi de munte, cât şi prin evoluţia factorului demografic. Una dintre dovezile, că muntenii din zonele menţionate mai sus au format satul Dâmbroca, o prezintă repunerile în posesii, ca urmare a Legii nr. 10, dată şi aplicată după 1990, prin care la capătul liniilor de câmp ale satului Dâmbroca au fost puşi în posesie ţărani de la: Cernătești, Aldeni şi Chiliile.
Numărul de case a ajuns astăzi la 625 (conform tăblițelor de locuinţe aplicate pe porți), iar populaţia a ajuns la sub 1200 de locuitori. Este de luat în considerare şi faptul că multe case sunt părăsite prin decesul proprietarilor, iar moștenitorii lor au locuinţe la oraş sau în alte zone ale ţării şi chiar în afara ţării. Moștenitorii şi-au păstrat casele părintești, pentru că se simt legaţi ombilical de ele şi pentru a avea unde să tragă când revin, cu nostalgie, pe pământurile natale.
3.- CASA TRADIȚIONALĂ ÎN SATUL SĂGEATA
(Prof. univ. dr. Florea Oprea)
O veche zicală populară afirmă „omul la casa lui e împărat”. Într-adevăr, omul nu s-a simțit niciodată suficient de protejat decât atunci când s-a aflat în casa proprie. Acolo s-a păstrat familia unită și neatinsă de vitregiile vremurilor mereu schimbătoare.
Elementul domestic cu simbolismul cel mai încărcat al casei tradiționale este vatra cu sensurile ei multiple: loc de liniște, loc de încălzire, loc de preparare a hranei, loc de șezătoare și meditație, loc de lumină și de alungare a duhurilor rele și câte altele. Notam undeva că „după modelul templului, casa primordială s-a centrat în jurul vetrei. Pentru familia tradițională casa a echivalat, ca importanță, cu templul pentru comunitate.
Acesta este motivul care m-a îndemnat să evoc aici tipologia casei tradiționale din satul Săgeata. Precizez de la început că în vechime toate casele tradiționale din Săgeata erau case de paiantă adică erau construite din lemn, și erau învelite – după posibilități - cu stuf, șindrilă, țiglă sau tablă galvanizată.
În funcție de posibilitățile omenești, în vechea tradiție din satul Săgeata au existat următoarele tipuri de case de locuit:
a.- Odaia sau casa cu o singură încăpere.
Un asemenea tip de locuință (Fig. 1A) nu l-am mai prins în zilele mele dar îmi povesteau părinții că o astfel de construcție a existat până la începutul secolului XX. Ultimul localnic ce avea o asemenea casă se numea Moș Ion Românul. Casa lui avea patru pereți, o ușă de intrare direct de afară și o gaură într-unul din pereți care era astupată cu o foaie de bășică de porc prin care trecea o geană de lumină. Într-o asemenea încăpere, unul din colțuri era ocupat de soba de lut iar restul spațiului era ocupat de 1-2 paturi.
Odaia a mai fost construită și folosită în mod ocazional la câmp – pe moșia Săgeata – pentru adăpostirea țăranilor din zona de deal a județului care aveau proprietăți și care se instalau în campanii de câteva zile pentru lucrările agricole.
|
|
---|
Sița era o femeie harnică. Pe timpul secerișului umbla zile la rând în urma secerătorilor și aduna spic cu spic din ce rămăsese nestrâns și din ce căzuse pe drumurile câmpului întorcându-se seara acasă cu o bogată sarcină din care recupera boabele de grâu ce-i umpleau în mod treptat hambarul.
Tot o casă cu o cameră și tindă avea și singuraticul Voinea Buleandră care a lucrat toată viața ca om de serviciu la Primărie. Îmi aduc aminte că în prima parte a vieții sale casa se afla în curtea moștenită de un nepot al său dar, mai apoi, casa a fost târâtă pur și simplu cu boii pe un alt teren unde avea acum adresă proprie. Valoarea casei a crescut astfel încât văduva Ileana Cojocaru – „țața Ileana”, o vecină dragă și cinstită – s-a căsătorit cu Nea Voinea făcându-i bătrânețea mai ușoară.
c.- Casa cu două camere și tindă
Acest tip de construcție (Fig. 2) era un progres semnificativ față de primele două feluri de case, mai ales că la fațadă se construia de cele mai multe ori și o prispă. Îmi aduc aminte că, în vremea copilăriei mele, cei mai mulți dintre tinerii căsătoriți începeau viața construindu-și o asemenea casă după care, atunci când reușeau mai mult, își construiau o casă mai mare. Căldura sufletească a casei cu două camere rămânea însă atât de vie încât în mai toate gospodăriile țărănești din Săgeata, pe lângă casa cea mare există încă o „casă cu două camere” cu rol de bucătărie și de cămară. În continuarea unei asemenea construcții modeste se dezvoltau în același rând crama, încăperi pentru vite, țarcul pentru oi, adăpostul pentru pleava reținută de la treieratul grâului etc. |
Fig. 2 - Casa cu doua camere (2,3), tinda (1) si prispa (4) |
---|
Casa cu două camere și tindă a fost uneori construită în aceeași curte și pentru bătrânii care au lăsat în casa mare tinerii moștenitori ai gospodăriei. O asemenea realitate subliniază îndeajuns cât de importantă este intimitatea pentru liniștea sufletească.
d.- Casa cu polatră
|
Fig. 3 - Casa cu polatră |
---|
FIG. 4 - Casa pe un rând:
|
f.- Casa pătratăEste o construcție modernizată a casei cu polatră la care întreaga construcție se află sub un acoperiș în patru ape iar încăperile au o spațialitate echilibrată: două camere mai mari separate de o sală (antreu) sunt spre uliță. Tot spre uliță se află și o prispă marcată de popi (stâlpii de lemn) frumos prelucrați și, adesea, de un parmalâc de scândură cu tăieturi înflorate. În acest mod casa are două fațade și două intrări: una spre uliță, folosită în momente festive și una spre curte folosită în mod curent.
|
---|
Casa pătrată a devenit un model râvnit la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Părinții mei – Radu T. Oprea (1904 - 1980) și Anica Oprea (1907 - 1975) – ca și unchii mei învecinați (Ion T. Oprea și Sanda Oprea) și-au dorit atât de mult în anii 1930 să aibă câte o casă pătrată încât s-au înțeles să le construiască pe câte un teren cumpărat în comun dar insuficient de lat încât au lăsat între cele două case o servitute (cale de acces comun) de 4 metri lățime (2 metri de la fiecare teren) și cca. 15 metri adâncime până dincolo de construcție unde se deschidea accesul în curțile individuale ale fiecăruia. Spațiul „dintre case”, cu porți la drum, devenea adesea țarc pentru strângerea oilor înainte de a fi preluate de ciobanii tocmiți pentru stâna ce urma a se stabili pe islazul de peste râul Buzău. |
Fig. 5 - Casa pătrată: |
---|
Tehnica construcției caselor tradiționale din Săgeata
Casele tradiționale din Săgeata erau construite la nivel structural de meșteri locali numiți dulgheri. Ultimul mare dulgher din Săgeata a fost Moș Ion Dogarul. Acesta era, în vremea copilărie mele, un om pirpiriu și mărunțel dar care stăpânea la perfecție meseria montării și demontării caselor tradiționale pentru că o casă nouă se făcea de multe ori cu materiale și tâmplărie recuperate din demontarea (nu demolarea!) alteia mai vechi. L-am văzut pe Moș Ion ținând o teslă în mână și umblând foarte sigur dintr-o parte în alta pe dunga pereților de la care fuseseră scoase acoperișul, podina (plafonul) și grinzile de coronament. Pot să spun că acest mod de a se deplasa la înălțime era la fel de curajos ca umblatul pe sârmă.
Construcția unei case tradiționale parcurgea următoarele etape:
- Proiectarea casei. Acțiunea se făcea direct pe teren, cu jaloane și sfori întinse până când dulgherul și proprietarul cădeau de acord asupra formei, compartimentării și dimensiunilor spațiilor; rigoarea pătratelor și a dreptunghiurilor se făcea prin măsurarea și egalizarea diagonalelor tot cu ajutorul sforilor.
- Pregătirea fundației. La casele vechi se plantau la colțuri și în puncte importante de pe traseu lespezi mari de piatră care urmau să susțină casa. În unele zone ale țării aceste lespezi (pietre de temelie) se numesc urși. Aliniamentul exterior al casei era închis cu scândură iar spațiul era umplut cu pământ curat pentru ca pavimentul casei să fie deasupra solului la cca. 60-70 cm. Mai târziu fundația s-a făcut din beton
- Montarea tălpii casei. Talpa casei era formată din trunchiuri masive de salcâm ușor fasonate pentru a li se da o formă pătrată. Trunchiurile care aveau în mod natural încovoieri erau îndreptate prin executarea unei crestături în care se fixa o pană. În mod practic, pe curbura mică a lemnului se făcea o tăietură cu fierăstrăul până la jumătate sau până la 2/3 din grosimea trunchiului. În tăietura făcută se introducea în mod forțat o pană meșteșugită care depărta cele două fețe ale tăieturii până când dispărea linia de încovoiere. La locurile de îmbinare pe colț sau pe lungime capetele trunchiurilor erau tăiate în treaptă pentru a se suprapune cât mai potrivit. Aceste suprapuneri erau fixate cu cuie de 20 cm lungime (piroane).
- Montarea stâlpilor. Stâlpii structurali erau din trunchiuri potrivite de lemn de salcâm. Existau trei feluri de stâlpi: (1) stâlpii de susținere care aveau grosimea de cca. 12-14 cm; (2) paiantele, respectiv trunchiuri de lemn la fel de groase ca stâlpii dar care se montau înclinate, ca sprijin, de o parte și de alta a stâlpilor principali (colțuri și mijloc); (3) „furcile” care aveau grosimea de cca. 6-7 cm. Stâlpii de susținere erau prelucrați la capete pentru a forma câte o pană plană ce urma să pătrundă la montaj într-o fereastră săpată în talpa casei iar la celălalt capăt în grinda de coroană a pereților. Furcile erau ascuțite la ambele capete pentru a se fixa în orificii potrivite atât în talpa casei cât și în grinzile coroanei pereților. Stâlpii se montau în mod obligatoriu la colțuri și pe traseu la intervale de cca. 1,5 m iar între fiecare doi stâlpi se montau câte două furci.
- Montarea coroanei pereților. Coroana pereților era replica superioară a tălpii casei. Deosebirea era una de grosime: talpa era masivă în vreme ce coroana era din lemne de grosimea și formatul grinzilor.
- Montarea grinzilor. Grinzile erau lemne de brad frumos trase la rindea și care erau montate la distanțe de cca. 1 m pentru a susține podina. La casa pătrată, grinzile din camerele mari se sprijineau pe o subgrindă lustruită și mult mai groasă numită slemnă. Toate grinzile se prelungeau spre exterior dincolo de linia pereților cu cca. 0,5 m și aveau terminațiile prelucrate în formă de cap de cal. Această imagine avea o semnificație de protecție față de duhurile rele, deoarece calul era considerat un animal psihopomp.
- Montarea căpriorilor. Din structura grinzilor plecau stâlpi care să susțină coama acoperișului. Între capetele grinzilor și coama acoperișului se montau căpriorii. Aceștia erau trunchiuri oblice cu prelucrare asemănătoare grinzilor (se deosebeau doar prin faptul că nu erau lustruite la rindea). În timpul montării căpriorilor se arborau la capetele coamei casei doi brazi purtători de ștergar cu cusături populare. Acești brazi sunt simbolul unui străvechi ritual de întemeiere.
- Montarea suportului învelitorii. Suportul învelitorii acoperișului era diferit, în funcție de natura învelitorii. Pentru învelitoarea de stuf și de țiglă se montau la orizontală, peste căpriori, șipci (lanți) de lemn situați la distanțe potrivite. În cazul învelitorilor de țiglă distanțele trebuia să fie foarte riguros egale pentru ca dinții fiecărei țigle să calce corect în procesul de solzire. Pentru învelitorile de tablă suportul era întotdeauna din scânduri de brad așezate ferm una lângă alta și corect croite la linia de îmbinare.
- Montarea învelitorii. Cea mai veche învelitoare a fost stuful aplicat pe suportul de susținere ca snopi ce erau bătuți la cotor pentru a oferi o linie frumos retezată la streașină și apoi o suprafață solzită a cărei adâncime până la căpriori era de cca. 15-20 cm.
Învelitoarea de șindrilă (șiță) era făcută din tăblițe de brad obținute prin despicare și prelucrate pentru uniformizare astfel încât solzirea prin fixare în cuișoare să ofere o imagine plăcută la vedere. Fac precizarea că șița a fost folosită rar și foarte rar în Săgeata.
Învelitoarea din țiglă folosea țigla fabricată la Buzău și care avea o grosime și o tehnologie de coacere care făceau materialul foarte rezistent la intemperii și, mai ales, reutilizabil aproape 100%.
Învelitoarea din tablă galvanizată era montată de un meseriaș numit tinichigiu dar meseria a fost repede deprinsă și de sătenii interesați. Tabla folosită era aprovizionată sub formă de foi de aceleași dimensiuni. Acestea erau îndoite la marginile orizontale într-o formă inspirată de litera „Z” astfel încât pliul inferior al unei coli aplicată pe acoperiș călca și se îmbina cu pliul superior al colii precedente. Fiecare coală era fixată de suportul învelitorii cu câte patru pense de tablă (două pe latura superioară și două pe latura inferioară). Pensele aveau o îndoitură cu care se fixa pe pliul colii de tablă și o parte plană care era fixată în cuie pe scândura suport. Pe laturile ascendente colile învecinate erau îndoite în sus cu îndoiturile învecinate pe o lățime de cca. 5 cm și apoi aceste ridicături erau pliate împreună după o îndoitură practicată la jumătate în jos pentru a forma o creastă de consolidare.
Ultima operațiune la montarea învelitorii o constituia montarea simbolului ceresc la capetele coamei casei. Acest simbol era de cele mai multe ori o pasăre ca simbol incontestabil al cerului. Alteori simbolul ceresc era reprezentat la capetele coamei de câte o suliță, amândouă formând stâlpii cerului a căror cea mai frumoasă reprezentare a supraviețuit prin cele două sulițe cu prelucrare artistică prezente pe coama acoperișului la casele tradiționale din Comarnic (jud. Prahova).
- Închiderea plafonului.
Plafonul (podina) caselor tradiționale se închidea prin acoperirea dinspre pod a grinzilor cu scândură de brad frumos trasă la rindea și aplicată una după alta prin suprapunere marginală pe cca. 2 cm și fixare cu cuie metalice. În acest mod toate scândurile aveau o poziție înclinată. La casele tradiționale mai recente s-a renunțat la poziția suprapusă a scândurilor de podină.
Suprafața din pod a podinei era acoperită mai întâi cu un strat gros de argilă amestecată cu pleavă și mai apoi netezită cu alte două straturi de argilă așa cum se face și închiderea pereților descrisă mai jos. Acest strat de argilă aplicat deasupra podinei avea un dublu rol: pe de o parte era ignifug iar pe de altă parte era un foarte bun izolator termic.
- Închiderea pereților. Închiderea pereților comporta două operațiuni principale: îngrăditul și bulgăritul.
Îngrăditul (Fig. 7) se referă la asigurarea unei structuri împle-tite între stâlpi și furci folosindu-se nuiele de cătină de râu existentă în cantități suficiente pe prundul Buzăului. Întrucât îngrăditul necesita o mare cantitate de muncă, aceasta se asigura prin sistemul de întrajutorare comunitară numită clacă. În mod concret, proprietarul interesat își convoca rudele și prietenii, toți bărbați, care executau îngrăditul întregii case într-o singură zi. Gazda se îngrijea de masă și băutură la nivel de mare cinste pentru ajutorul primit.
Bulgăritul se referă la umplerea ochiurilor îngrăditurii cu lut de argilă amestecat cu pleavă. Și aici era necesară multă muncă așa că se organiza încă o clacă la care erau chemați bărbați și femei.
Bărbații preparau amestecul de lut (argilă) și pleavă la consistența și omogenitatea necesară iar femeile aplicau acest amestec în îngrăditură printr-o tehnică adecvată: preluau câte o cantitate de lut de mărime unui pumn pe care îl modelau sumar ca bulgăre și îl proiectau cu forță peste îngrăditură. În acest proces lutul pătrundea printre nuiele până dincolo de jumătate.Aruncarea se făcea bulgăre lângă bulgăre pentru o umplere uniformă care era netezită cu pleavă de grâu și era „înțepată” cu vârful degetelor pentru a pregăti priza lucrării următoare. După uscarea suprafeței bulgărite de pe o parte se bulgărea în același mod și suprafața opusă.După bulgărit urma lipitul. De astă dată se folosea tot un lut cu pleavă de grâu dar la consistență mai moale pentru a putea fi aplicat cu palma ca strat de netezire a pereților bulgăriți. După uscarea acestui strat urma netezitul. De astă dată se folosea un amestec de argilă cu balegă de cal, pregătit tot la o consistență de acoperire. În vremurile mai vechi acoperirea se făcea cu palma dar mai în urmă netezirea se făcea cu „scândurica” (instrumentul numit în construcții drișcă). |
---|
După uscarea pereților astfel procesați urma văruitul. Pentru văruit se prepara varul prin stingere la locul lucrării și se amesteca cu nisip spălat insistent și atent, în câteva ape, pentru a nu rămâne urme de praf care să afecteze culoarea albă a varului. La suprafețele întinse se folosea o bidinea de păr de porc iar la colțuri și margini se foloseau pensule din același fel de păr.
Înainte de mutarea în noul așezământ se făcea întotdeauna sfeștania casei. Aceasta este o slujbă religioasă care cuprinde sfințirea apei, stropirea cu apă sfințită a celor prezenți și a tuturor camerelor precum și rugăciuni pentru ocrotirea și binele casei și pentru sănătatea trupească și sufletească a celor ce vor locui în ea.
4.- TIPURI DE CASE DIN COMUNA SĂGEATA
Sărăcia sătenilor, modestia lor, lipsa materialelor şi tehnologiilor mai superioare de construcţii, îi determinau pe săteni să-şi construiască singuri sau cu ajutorul unor oameni mai pricepuți, case biseculare. Temelia era făcută din lespezi de râu sau din pietre mai mari. Peste ele se puneau grinzi, din salcâm (copac cel mai des întâlnit în zonă).
Toată tâmplăria casei era din salcâm, sau din material lemnos adus de la munte (de către cei care-şi puteau permite acest efort). Era de preferat ca materialele să fie din stejar (grinzile de temelie, cele de plafon şi montanții de pe colțuri). Montanții intermediari de pe perete, aşezaţi cam din 60 în 60 cm. erau tot din material tare, iar căpriorii pentru acoperiș erau din lemn mai puţin tare, spre exemplu din brad, dar mai puneau oamenii şi ce fel de lemn reușeau să procure. Pereţii erau umpluți cu împletituri din nuiele, de 1 – 1,5 cm, peste care se bulgărea cu lut. Lutul era realizat cu pământ galben (argilos), cu bălegar de cal, cu multe paie si cu apă. Se frământa cu picioarele şi trebuia să aibă o consistență nu prea mare, pentru a putea fi aruncat sub formă de bulgări, atât pe interiorul cât şi pe exteriorul peretelui. Pereţii erau lăsaţi să se usuce bine şi apoi urma nivelarea lor, tot cu lut, dar care, în loc de paie lungi, conținea pleavă. După uscarea şi a acestui strat se finisau pereţii prin ungere cu lut, care conținea doar bălegar de cal şi pământ galben. Se lăsa de asemeni la uscat şi în final se aplicau 2-3 staturi de var. Nu totdeauna pereţii ieşeau perfect netezi, iar după ce se mai tasau în timp, ajungeau cam pronunțat denivelați. Această tehnologie de construcţie a pereților, am avut ocazia să o observ cum prepara mama lutul şi la demolarea casei, în vederea reconstrucției ei cu pereţi din cărămidă. Podelele erau tot din lut, cu excepţia celei din camera mare. Plafonul era constituit din:
*Cosoroabă – o centură din grinzi care era susţinută de montanții pereților, pe care se aplicau grinzi transversale, din 80 în 80 cm., pe care se bătea tavanul din scânduri şi peste scânduri se aplicau cele trei tipuri de straturi din lut, aşa cum am prezentat mai sus.
*Acoperișurile erau în două „ape” şi aveau ca structură de rezistență un cadru format din: cosoroabă, căpriori, coamă şi contravântuiri. Peste căpriori se monta învelitoarea, compusă din scânduri sau bare din lemn, pe care se aplica tablă, respectiv țiglă sau stuf.
Imagini cu case ale timpurilor de mult trecute
Arhitectura casei
Schița de construcție a unei case la sfârșitul sec. al XIX-lea
Casa avea un plan care cuprindea: o tindă mare, situată în partea de nord a casei şi în care se găsea un hambar din lemn (un fel de ladă mare, suspendată pe picioare înalte de 10–15 cm), care avea două compartimente, unul pentru mălai şi altul pentru făină de grâu. Tot în tindă se afla o sobă oarbă, care avea un coş tronconic, iar baza mică, ieșea pe hornul casei. În acea sobă oarbă se putea face focul cu: paie, cotoare de floarea soarelui, viţă de vie rezultată din curățirea viei, etc. În tindă, la dreapta era o ușă care dădea spre camera mică. Acea cameră era folosită ca dormitor, dar şi ca bucătărie pe timp de iarnă. În ea se aflau: o sobă cu plită; un pat din scânduri, cu saltea umplută cu paie; o masă. Două ferestre mici, dădeau lumina necesară şi posibilitatea de observare în curtea interioară și în grădină. Din camera mică, o ușă dădea în camera mare (Casa Mare, cum i se spunea). În Casa Mare se afla tot ce era mai de preţ: un divan, un șifonier, masă, scaune. Din Casa Mare se trecea într-un holişor, în care erau ţinute: lada cu zestre şi cuierul garderobei. Din acel hol se ieșea pe prispa casei, care era lungă cât casa şi cu o lățime de 1–1,2 m. Prispa era podită cu scânduri şi era mărginită de o galerie din scânduri cu anumite contururi geometrice. Galeria era fixată cu stâlpi, sculptați şi ei cu anumite forme geometrice.
Portița galeriei, dădea spre curtea mică, din faţa casei, poziționată spre sud. O alee mărginită de flori şi lungă de 6-7 m, ducea spre portiță.
În acea perioadă au început să apară şi chirpici, care se mai folosesc şi azi de către oamenii mai săraci, care nu-şi pot permite să cumpere materialele de construcţie la nivelul secolului XXI. Cărămizile au fost folosite de către oamenii mai cu stare.
Au început să apară şi case multicelulare, după posibilităţi şi nevoia de a acoperi spațiul necesar de locuit pentru familii.
|
---|
b.- Casele construite în perioada 1930–1950
Casa bunicilor Părintelui Protopop Constantin Alecse, Voicu și Smaranda Alexe |
Casa bunicilor lui Radu Voinescu, construită în 1935 |
---|
S-a continuat îmbunătățirea construcției de case, ca materiale utilizate şi confortul încăperilor. Casele, în majoritatea lor, au fost realizate cu 3–4 camere, cu beci şi mai impozabile.
S-a desfăşurat un fel de concurs în a-şi face case mai chipeșe. Chirpicii şi cărămida au început să se fabrice în sat. Chirpici putea fabrica orice sătean care-şi construia casa.
Și aspectul exterior al caselor s-a schimbat, căutându-se să se creeze aspecte mai frumoase și să se indice mai vizibil anul construcției.
Interioare de case construite în perioada sus menționată
c.- Casele construite în perioada 1950–1990
Şi în această perioadă, construcţiile s-au îmbunătățit în ce priveşte confortul, dar mai spre sfârşit. Greutățile de început cauzate de comunism şi de foametea din 1946-1947, au încetinit construcţia de locuinţe. De pe la începutul anului 1970, oamenii au început să-şi refacă locuințele, să le modernizeze şi să-şi creeze cât mai multe facilităţi. Au apărut materiale semifabricate (calamburi, cărămizi BCA, ciment, tablă zincată, etc.), astfel că s-au construit case cu temelii de beton, cu stâlpi din beton armat, planșeuri din prefabricate de beton şi altele). Ca şi în perioada 1930–1950, nu a existat un plan de sistematizare a satului, dar oamenii se luau unii după alţii şi mai adăugau câte ceva nou în aspectul şi complexitatea locuinţelor.
Casa lui Enache Alecse, de la șosea |
Casa lui Neculai Iordache |
---|
Casă din Săgeata
d.- Decoruri interioare ale caselor
Decoruri interioare în casa Chivuței Nae
„Nimic nu se construiește pe piatră, totul se construiește pe nisip. Dar trebuie să construim ca și când nisipul ar fi piatră” Jorge Luis Borges.
Interioare la case vechi din Săgeata
Interioare în casa bunicilor d-nei Stanciu Elena din Săgeata
e.- Casele construite în perioada post-comunist
După 1990, toate materialele de construcţii şi tehnologiile au fost îmbunătăţite. Au apărut influențele, materialele Europei de Vest.
Gheorghe Pană (Viu), a spus cu oarecare dezamăgire: „Astăzi nu mai trebuie prea multă meserie, oricine poate să-şi construiască o casă. Dacă eu lucram o fereastră timp de o zi întreagă, astăzi se rezolvă într-un ceas. Nu mai sunt meseriaşii de până acum. Mai sunt câţiva meseriaşi, dar tencuielile au cam dispărut, căci pe afară se pune material izolator din PVC Expandat, iar în interior se montează plăci de rigips. Termopanele au eliminat munca tâmplarilor, iar acoperișurile cu tablă de tip Lindap, sau cu tablă ondulată, simplifică şi ușurează, de asemeni, realizarea acoperișurilor. Nu prea se mai caută meseria de constructor de case.”
Majoritatea gospodăriilor dispune de apă curentă, iar unele gospodării au chiar încă două surse de apă: pompă de adâncime (25–30 m) şi fântână. Sunt instalate hidrofoare şi au apă chiar şi în case.
Unele locuinţe dispun şi de centrale termice pe lemne.
Nici astăzi nu există un plan de sistematizare a satului şi fiecare face tipul de casă, după pofta inimii. Putem aprecia că majoritatea caselor noi sunt net superioare celor vechi, din punctul de vedere al aspectului, confortului şi facilităților, dar unele case sunt opulente, având forme şi dimensiuni exagerate.
Când au intrat în casă nouă, toţi le-au urat mirilor "Casă de piatră!" Doar bunicul le-a spus: "O casă mai trebuie clădită şi după aceea!" aforism de Paul Louis Lampert
Casa lui Ion Nae, din Dâmbroca |
Casa lui Aurel Lalu, din Dâmbroca |
---|
Casă din Baniţa |
Casă din Găvănești |
---|
Bibliografie