PARTICIPAREA LA EVENIMENTELE INTERNE
Scurtă prezentare pentru o referirea la Răscoala de la 1907
„Săgeata - 1907 – Și evenimentul răscoalei a fost resimțit pe aceste meleaguri. Astfel câțiva săteni: Alexandru Albu, Alexandru Navin, Constantin Scarlat, Ghiță Petre Pâslaru, Marin Boacă, ș.a., împreună cu țărani din împrejurimi, au participat la luptele de la capul podului din Mărăcineni.
Reprimarea a fost dură. Alexandru Albu și Alexandru Navin au fost întemnițați, fiind inculpați pentru instigare la răscoală.
Răscoala nu a avut aceeași intensitate pe tot cuprinsul comunei și în jur. Spre exemplu în satul Găvănești, populația a fost pașnică, căci nu au existat moșii. Au fost însă delegați la luptele de la podul din Mărăcineni.‟ (Înv. Nicu Ispas)
1.- INTRODUCERE
(Din „În căutarea unei noi șanse‟ - Săgeata, de Victor Andreica și Florentin - Stelian Albu)
Ca o primă măsură a perioadei post – războiul al II-lea Mondial, a fost mistificarea alegerilor din 1946, urmată de măsuri sistematice, prin care s-a instaurat dictatura comunistă în toate sectoarele, abolirea monarhiei, naționalizarea principalelor mijloace industriale, bancare și de transport, înființarea în matrice românească a întovărășirilor, TOZ-urilor, G.A.C.-urilor, S.M.T.-urilor, transformate apoi în S.M.A.-uri, ceea ce a însemnat, practic, translarea formelor sovietice de organizare a economiei (sovhozurile și colhozurile), în perimetrul românesc.
Au apărut societăți comune sovieto–române, în principalele ramuri de activitate: SOVROMLEMN, SOVROMPETROL, SOVROMTRANSPORT, ETC, camuflându-se astfel exfolierea României, în contul despăgubirilor de război.
Perioada la care ne referim a marcat și viața locuitorilor din comuna Săgeata și Găvănești. Astfel în 1946 s-a reorganizat și sub raport teritorial, țara, s-au creat apoi, la nivelul comunelor, sfaturile populare, cu aparatul lor operativ – comitetele executive – s-a transferat de Uniunea Sovietică și perioada NEPULUI, concretizată prin cote obligatorii, declararea țăranilor gospodari drept „chiaburi‟, socotiți cei mai înverșunați dușmani ai regimului comunist, creându-se forme de organizare a economiei după cum am arătate mai sus. S-a creat o egalizare a celor care muncesc cu cei care lenevesc.
S-au creat multe privațiuni de libertate și de dreptate socială.
ECONOMIA ROMÂNIEI COMUNISTE
„După cel de-al Doilea Război Mondial, şi în România, asemeni celorlalte state est-europene, se aplică în economie planul cincinal.
Se impune un ritm ridicat de creştere economică, prin care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de maşini, siderurgică, chimică) trebuia să crească spectaculos, dar cu neglijarea producţiei bunurilor de consum.
În zona rurală, se urmărea eliminarea elementelor cu potențial capitalist (ţăranii înstăriţi, denumiți chiaburi şi consideraţi dușmani ai regimului) şi colectivizarea agriculturii.
Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai şi a culturii maselor.
Neîndeplinirea planului de producţie era pusă pe seama celor socotiți indezirabili de către regim. S-a ajuns ca aceştia să fie consideraţi sabotori şi deferiți justiţiei. Astfel de procese au abundat în anii 1949 şi 1950.” (preluare de pe Wikipedia – Enciclopedia liberă)
(Din relatările d-nei Constanța Albu – Săgeata)
„Odată cu „eliberarea” au pătruns în lumea satului nostru multe suferințe:
-
În ziua de 24 august 1944 au pătruns în sat rușii, unii venind cu mașini, înarmați până în dinți, cu automatele de gât, alții trecând gârla, adică apele râului Buzău și venind de prin satele unde se aciuaseră în timpul deplasării frontului. Au avut loc rechiziții, adică au fost luate proviziile de alimente ale oamenilor, le-au fost ocupate casele. Cea mai râvnită casă din sat era a cetățeanului Spiridon Onofrei, care era o casă mare și frumoasă, cu etaj, așezată în centrul satului. Aici a fost instalat un prim grup, format din 4 rusoaice, înarmate și ele până în dinți cu pistoale mitralieră;
-
Într-o parte și alta a satului erau instalate niște așa zise bordeie, numai aparent, întrucât, în interior erau compartimentate ca orice locuință. Ele erau camuflate și acolo erau unii soldați care cercetau cerul cu aparate de observat;
-
Îmi povestea cineva că cele patru rusoaice au fost „atacate” într-o noapte de două fete din sat, mai exact Mița țiganca și Petruța Lăzărescu, fata învățătoarei Lăzărescu, care de altfel făcea parte din tineretul legionar. Satul a fost inundat de ostași ruși cu automatele de gât să caute „partizanii” care aruncaseră cu un pietroi în geamul rusoaicelor. Cu greu au fost lămuriți că în sat nu există partizani;
Din spusele bunicii mele am aflat că rușii chiar s-au comportat că niște ocupanți. Luau ce doreau din curtea oamenilor, pentru mâncare, spre deosebire de nemți, care au fost mai umani, plângeau și ei de dorul copiilor lor, lăsați acasă și, uneori le ofereau copiilor ciocolată, chiar dacă și ei rechiziționau alimentele oamenilor;
-
La intrarea în sat era un conac boieresc, proprietar fiind unul Oteteleşanu. Administratorul moșiei era Constantin Efrimescu, preotul satului. Ei au întrebat cine este „kulakul” care are asemenea moșie și s-au și dus sa-l lichideze. Preotul își ascunsese familia prin sat pe la diverși cetățeni, iar dumnealui a fost ascuns chiar de familia Onofrei, gazda celor patru rusoaice. Rușii au și sosit la casa preotului, pe care au percheziționat-o și negăsind pe nimeni au tras cu pistoalele automate în tavanul camerelor, ca în cazul în care cineva se ascundea acolo să fie omorât. Însă suferințele Preotului, unchiul meu dinspre mamă, de abia aveau să înceapă.
-
Un „element sănătos” al satului, un bețiv și leneș notoriu, pe numele lui Nicu Ciurea, zis și Varză și Lică, a plasat în podul grajdului o mină de mare putere, cu gând să-l omoare pe „kulak”. Într-una din zile, pe când unchiul și mătușa mea erau plecaţi, Ionel, un băiat de 13 ani, seminarist, jucându-se cu copiii din vecini avea să calce pe mina din pod. Fiind o mină de mare putere, explozia a fost pe măsură. Trupul firav al copilului a fost împrăștiat şi făcut pulbere. Au fost găsite părți din corpul său inclusiv pe ramurile copacilor din păduricea din Cotul Băcanului, acolo unde îşi stabilise târla de oi acela de la care şi vine numele satului nostru. În acel incendiu a ars grajdul, în întregime, şi caii din el, pentru că nenea Popa, cum ii spuneam noi, avea doi cai tare frumoşi şi o caleașcă pe măsură;
A fost multă durere în casa unchiului Costică, zis Nenea Popa, dar se zice că Domnul dă lupte grele ostașilor destoinici, care pot să le ducă.
-
Pe acest criminal mi-l amintesc perfect, treceam zilnic pe lângă el. Zăcea în fiecare zi pe treptele casei domnului Spiridon, sau pe treptele prăvăliei care funcționa în casa fratelui său, Pahone Ciurea, în orice caz în apropiere de casa preotului. Mama mi-a povestit mai apoi că pe patul de moarte l-a chemat pe preotul Efrimescu, deşi nu făcea parte din parohia sa, noi cei din Săgeata de Sus fiind arondați la părintele Manole Florea, şi i-a cerut să-l ierte, că el a pus acea mină şi că mina era pentru preot şi nu pentru copil;
-
Aşa cum se obișnuiește, la vremuri noi au fost aduși oameni pe măsură. Îmi amintesc că oamenii din sat au început a fi împărțiți în elemente sănătoase şi elemente dușmănoase. În acest fel primarul şi notarul satului, Costache Scârlet, socrul preotului, care ocupase acest post timp de 30 de ani, a fost înlăturat şi au început căutările. Au fost ofertați, Iancu Lungu, unul din cei mai bețivi şi leneşi oameni din sat, Mihai Boacă, fratele lui tata, care fusese înscris în Garda de fier, desigur printre trepăduși. Au fost găsite variante. Se spune că a fost adus un „element sănătos”, pe numele său Otea, venit de prin părțile Vrancei. După un stagiu relativ scurt a fost înscăunat un alt „element sănătos”, fiul lui Fănică Stancu şi anume Constantin Stancu, zis şi Costică Glonț, iar Otea a devenit agentul fiscal al satului.
-
Acest Otea a fost unul dintre cei mai răi. Nu există familie din sat care să nu fi suferit din cauza lui. În schimbul taxelor lua din casele oamenilor lucruri de valoare, scule, adică cuverturi, covoare si altele. Nouă ne-au luat suveica de la maşina de cusut, o marcă germană, pe care nu mi-o mai amintesc, şi în acest fel nimeni, niciodată, nu a mai putut folosi acea maşină de cusut, care se află şi acum în familia noastră.;
-
Mulţi consăteni de-ai mei, oameni gospodari şi serioși, au fost înscriși la categoria chiaburi. Astfel cetăţeni ca Neculai Şerban, au fost imediat pedepsiți şi li s-au rechiziționat părți din casă, care au fost folosite în diferite scopuri. Am învăţat în casa acestui om, după cum am învăţat și în casa lui nenea Nicu Oprea, în spațiul unde acesta îşi încropise o prăvălie. Am învăţat la grădiniţă în casa părintelui Efrimescu, unde mai târziu s-a mutat şi dispensarul uman;
-
Persecuțiile au curs. Periodic veneau de la judeţ tot felul de persoane, care nu-şi declinau identitatea şi chemau aici tot felul de cetăţeni legionari, împreună cu oameni care nu avuseseră niciodată de-a face cu legionarismul: Nicu Sandu, zis şi Bugudie; Vasile Vasile, zis Butuban; Nicu Oprea şi alţii;
-
Din spusele unchiului meu lucrurile se desfășurau cam aşa: „-Tovarășe Boacă, ai fost legionar? -Da, tovarășe! -De ce? -Aveam cinci fete şi un băiat şi mi s-a promis pământ. -La rebeliune ai fost? -Nu, m-a încuiat mama în casă şi am adormit în grâu, m-am trezit a doua zi.
I se strângea mâna şi pleca acasă. Mai erau „anchetați” vreo câţiva, apoi se trecea la anchetarea celor care nu au avut nimic în comun cu legionarii. „Interviul” continua în aceeași notă. Pentru că oamenii spuneau că nu au fost legionari, şi nu fuseseră, erau bătuți cu bestialitate. Unora din aceşti oameni le-au fost daţi copiii afară din şcoli;
-
Nu numai acestea au fost persecuțiile la care unii oameni au fost supuşi pentru simplul motiv că erau gospodari. Uneori erau bătuți şi chiar reținuți pentru motive închipuite. Sora bunicii mele dinspre mamă, Maria Scârlet, soacra preotului Efrimescu, a fost reţinută în localul primăriei că nu a semănat la timp. Din spusele domnului profesor Ciurea, de părinţii din Săgeata, Onofrei Spiridon a fost închis un an şi jumătate pe motiv că nu a arat miriștea la timp. După părerea mea, acest domn Onofrei şi soţia sa erau evrei, veniți aici de prin părțile Huşiului, doamna fiind de origine rusă.
-
Unii oameni neputincioși, ca Pahone Ciurea - zis Lică, au fost băgaţi în categoria chiaburilor, pentru că, bolnavi fiind, foloseau oameni cu ziua la munca celor câteva pogoane pe care le aveau, erau cum s-ar spune exploatatori. Lui şi altora le-au fost daţi afară copiii de pe la şcoli, din acelaşi motiv. Se spune că în perioada comunistă şi-au pierdut viaţa cinci milioane de români;
-
Cea mai mare nemernicie a constat în faptul că la reforma monetară, celor câţiva gospodari din sat, declaraţi chiaburi, nu li s-a schimbat nici măcar un „sfanț”;
-
Din acelaşi motiv, părinţii mei îşi lucrau singuri cele câteva ha. de pământ pe care le aveau. Întrucât tata era plecat la serviciu, mama ne lua la câmp să o ajutăm la lucru. Aşa se face că eu şi surorile mele mânuiam cu expertiză sapa la prășit şi secera la dezlegatul snopilor pe maşina de treierat grâu, căreia noi îi spuneam batoză, alţii îi spuneau vapor. Participam şi la alte munci ale câmpului, alături de mama;
-
În ceea ce priveşte trecerea la colectiv, la noi nu au fost probleme. Noi am avut relativ puţin pământ, vreo patru ha, moştenit mai mult de la bunica maternă, care având 4 copii i-a înzestrat pe toţi. Din partea tatei aveam puţin. Nu acelaşi noroc a avut sora bunicii, Maria Scârlet, soacra preotului Efrimescu, care, neavând decât un copil, averea moştenită de la părinţii ei şi cea a lui Moş Costache Scârlet, i-a plasat, din prima, în rândurile chiaburilor. Şi, apoi, la vremea aceea părinţii mei aveau în şcoală 3 fete: una la facultate şi două la liceu: sora mea cea mare, Elena, era directoarea Şcolii din Săgeata şi şi-ar fi pierdut serviciul; eu şi sora mea mai mare cu 3 ani, puteam fi date afară de la liceu.
Ştia prea bine tatăl meu ce înseamnă să nu ai şcoală. La puţina carte pe care o avea, a intuit că nu mai poţi paria pe pământ.”
(Din amintirile mele)
„Anii 1945-1946 au fost ani secetoși, în special în Moldova, unde 1946 a fost extrem de secetos. În 1946, comuniştii aveau ambiția de a se legitima în fruntea României. În acel context, s-au îngrijit foarte puţin în administrarea ţării. În general, ei erau prosti administratori, deoarece nu îi interesa bunăstarea populaţiei, ci accederea la putere.
Aşa cum se arată şi în subcapitolul „Pagini de istorie a României”, înserat pe cartea „Curcubeu peste timp – Dâmbroca - Repere monografice” postată în virtual, după 1945 au fost puternic resimțite, în toată ţara, urmările războiului, dar mai ales la sate. Sovieticii au impus tributuri, ca daune de război, golind rezervele de alimente ale populaţiei, provocând o foamete cumplită. Peste aceste necazuri s-a adăugat şi seceta anilor 1946–1947, cât şi incompetenţa guvernului Dr. Petru Groza, impus de sovietici la „alegerile” din 1946. În perioada 1946-1948, mă aflam în Colegiul Militar de Orfani, înfiinţat de Ion Antonescu (clasa a I-a am urmat-o la Arad şi clasa a II-a la Lugoj).
Copil fiind, îmi dădeam seama de secetă, căci mâncarea era foarte slabă. Mâncarea de bază era: mămăliga cu miros de mucegai; supa lungă; mâncare de gulii şi altele cam de aceeaşi factură calitativă. Pentru copiii mai pirpirii se mai dădea câte un supliment – lapte cu mămăligă.
Foametea din sat am trăit-o în vacanța şcolară din 1947 şi apoi după desființarea colegiului militar, în perioada 1948–1949.
A fost cumplit! Tăticu era prizonier şi mămica a trebuit să meargă cu trenul „Foamea”, în Vlașca, să poată aduce o baniță (dublă, cum i se spune în sat) de mălai. Mergea mămica, cu ziua la doamna Dumitrescu (fosta învăţătoare a dânsei) şi venea seara, cu o bucăţică de brânză, cu o bucată de mămăliguţă şi o bucată de pepene. Şi acum mă inundă lacrimile când mă gândesc, în special la mămica, care lupta disperată, să aducă ceva de mâncare pentru puii ei. Ne așezam la masă şi am fi devorat totul în două minute, dar mămica ne spunea: „Mâncați încet, mamă, că numai aşa o să vă săturați!”
Am ajuns la aceşti peste 80 ani, în faţa aceste pagini, să plâng în hohote amintindu-mi de biata mamă, câte a putut să îndure.
Cu trenul „ Foamea” au plecat mulţi oameni din sat. Erau trenuri de marfă, mai precis de transportat vite. În înghesuiala aceea mare, cu murdăria corporală, păduchii forfăiau şi apoi s-a instalat tifosul şi moartea.
Îl ţin minte pe Vasile Luntraru (tata Vasile, cum îi spuneam), că era bolnav de tifos şi cam toţi ai casei erau bolnavi, iar mămica le ducea şi lor câte ceva de mâncare şi le dădea pe fereastră, să nu se contamineze cu tifos, dar a murit tata Vasile, un om de deosebită omenie, care mă iubea şi se juca cu mine de-a „hai la marfă, marfă”. Mă lua în spate şi mă lovea cu fundulețul de perete, repetând: „- Hai la marfă, marfă, cine cumpără marfă!” şi eu râdeam de mă prăpădeam.
Şi Vasile Dârstaru, un om de pe uliţa noastră, a fost bolnav de tifos. A scăpat cu viaţă, dar boala i-a mâncat nasul, încât apărea tare hidos. A scăpat atunci, dar a murit mai târziu, cam prin anii 60, într-un accident stupid. Venind cu bicicleta de la Buzău, un tractor a avut pană de cauciuc şi l-a ghemuit pe nea Vasile într-un şanţ.
Nu pot uita cum după moartea lui Tata Vasile, familia lui formată din mama Veta şi 5 fete, aveau pe masă o mămăliguţă de orz şi o strachină pe fundul căreia abia se zărea un ou fiert moale. Toţi ai casei se prefăceau că dau cu mămăliguţă prin ou şi de fapt, mâncau mămăliguța goala, numai cea mică, Niculina, mânca din ou.
Aveam şi noi păduchi, căci îi luam de pe la şcoală şi vai de mămica, cât trebuia să ne despăducheze. Norocul nostru era că păduchii noştri nu erau infestați cu tifos. Detergenți nu erau de fel şi ne-a prins şi râia, şcoala fiind focarul principal de contaminare. Au apărut şi ploșnițele şi cam toate relele se spărgeau în capul bietei mame, care se străduia să ne ţină departe de boală şi de moarte.
Prin 1948, după ce s-a desființat colegiul militar de orfani, am fost înscris la şcoala primară din sat. Când mi-a spus mămica: „- Gicuţă, maică, de-acum trebuie să mergi la şcoala primară din sat!” Eu i-am răspuns, plângăcios: „- Mămică, eu nu vreau să mă fac primar!”
În acea perioadă foamea era în toi şi s-a primit un fel de ajutor american, care consta în îmbrăcăminte second - hand şi un fel de pesmeți, făcuţi din pâine uscată. Ajutoarele ajungeau la nenea Ionel Cosoroabă. Am primit şi eu nişte pantofi de fetiță, cu tocurile cam înalte, cu care puteam să merg la şcoală. Mămica a primit misiunea să facă un fel de supă a foamei, cu pesmeții daţi din ajutoare şi nu ştiu ce mai punea în ea, dar era o zeamă lungă, pe care pluteau câţiva pesmeți. Veneau sătenii şi în principal copiii şi, îşi primeau porția de zeamă „chioară”. Într-o zi a venit un copil să mai ceară o porţie, plângând că-i e foame. Mi s-a făcut aşa de milă, că i-am zis mămicii să-i dea porția mea. Tare s-a mai lăudat mămică cu atitudinea mea de atunci.
Pe la sfârşitul anului 1949, foametea s-a mai înmuiat un pic şi am avut de Crăciun, nu ştiu prin ce minune a mamei, sărmăluțe cu mămăliguţă.
Ce frumos a fost atunci, căci vestea nemaipomenită adusă de nea Vasile Ciucea, a fost ca picată din cer, ca dar al lui Moş Crăciun. Nici nu putea fi un dar mai mare, ca acela că prin grădina mare a venit tăticu din prizonierat. Seceta am resimţit-o până în primăvara anului 1950, când pentru cină aveam un fel de borș cu mămăligă de orz.
În 1950 s-a mai organizat viaţa satului. Comuniştii l-au uns secretar de partid pe Mihai Filipoiu (N'ijai). Era un om de treabă, dar din câte ştiu, nu avea carte. Venea la şcoală şi era mândru că partidul ne oferea câte un pahar cu lapte (apă fiartă în care se dilua un pic de lapte praf.), dar era foarte bun, dacă mă gândesc că majoritatea copiilor venea la şcoală cu grăunţe coapte în traista – ghiozdan. Eram fericiţi că puteam ronțăi grăunţe şi mai venea şi câte un pahar cu lapte.
Apoi a intrat tăticu, ca sanitar pe la Gura Teghi şi de acolo primeam fructe şi ceva bani. Prin vara anului 1951, sora mea, Olica şi fratele, Oani, au mers la Gura Teghi şi de acolo au venit încărcați cu pere şi prune, încât eu nu am putut să mă abțin şi cu toate că aveam doar 12 ani, am zis:”- Mămică, eu am să mă însor cu o fată de la munte!”. Ce știam eu, credeam că însurătoarea se mănâncă cu fructe. Aveam şi noi prin grădină, corcoduși şi pruni. Apoi veneau strugurii şi pepenii, dar ca perele alea de „aur”, nu mai văzusem.‟
(Din amintirile unor consăteni)
„Sunt iarăși încredințat că aici, în această casă s-au împlinit cele istorisite de mătușa mea, Marița lui Costică Ion (fratele tatei), despre colectivizare, și focul din sat, cum, atât de elocvent descrie Mircea Iordache în cartea satului: „La colectivizare eram şi gravidă cu ultima fetiţă. După ce s-a terminat focul, au venit şi pompierii, dar tot ce am avut în curte a ars, până la colțul casei. Era şiră cu paie, erau ciocani. A venit, de pe a treia uliță, un șomoiog de paie cu jar. Şi acum mi se zburlește părul pe mine. A ars tot. N-a mai rămas nimic, nimic. Am vândut vaca, să luăm ceva pe ea, că nu mai aveam ce să-i dăm de mâncare. Costică, nu era acasă, lucra la șantier. Aveam copii mulţi şi trebuia să se ducă la lucru. Venea cu sacul de pâine neagră, de aia de 6 lei/bucată. Tăbărau toţi copii pe el, de luau fiecare câte o pâine. Aşa i-am ţinut în viață. El lucra la Braşov... În toiul focului, miliția ne-a păzit o săptămână la ușa casei: pe mine, că eram gravidă, copiii – toţi cu mine, iar la geamuri stăteau milițienii care-mi spuneau „De ce ai nevoie, doar strigă, să nu ieşi afară, îți dăm noi ce-ți trebuiește, numai să ne spui ce-ţi trebuie!”- mărturisi Marița Alexe
Vorbind despre focul de care amintește mătușa mea, Marița, eu, pe atunci, copil de 11-12 ani, pot da mărturie că am fost martor ocular al acelei întâmplări. Pentru mine era a doua participare la ceva care-mi apărea ca mister, dar a fost real şi mi-a marcat copilăria. Îmi aduc aminte de scena focului despre care vorbește mătușa Marița. Era imediat după colectivizarea forțată a satului. Probabil prin anii 1962-1963. Părinţii mei se mutase cu casa la șosea. Stingerea focului a fost ceva inedit pentru mine, căci focul a mistuit cel puțin 15% din sat. Mulțumesc Domnului că părinții își mutaseră casa la șosea cu 2-3 ani înainte de pârjol și pe tarla se afla porumb verde și mai erau încă 2-3 locuri virane până la „Casa Iordache”, altfel ar fi fost şi mai mare prăpăd. Îmi scapă detaliile. Nu știu dacă eram la cules de agude, la casa bunicilor, însă reţin, de parcă s-ar fi întâmplat astăzi, flăcările îngrozitoare care veneau, parcă cu viteza fulgerului, către casa bunicilor. Vagă îmi este amintirea despre pompieri şi maşinile lor, dar îmi amintesc bine că la stingere participau vreo 4-5 pompieri. Erau oameni tineri, cam la 20-30 de ani.
Au început să înșire, de-a lungul uliței, de la locul „focului” până la apa Buzăului, niște tuburi circulare, flexibile, de cca 10 centimetri în diametru, și pe 1000 metri lungime, având un sistem de conectare, simplu și eficient, ca un fel de sistem de irigare, care urma să aducă apa de la râu, la locurile incendiate. Pentru mine era extraordinar să constat energia, dedicația, spontaneitatea și mobilitatea acelor pompieri. Cunoșteam ulița, și cunoșteam foarte bine văgăunile râului Buzău, căci mergeam zilnic la scăldat. Așa că am devenit aproape „ad-hoc” ghidul pompierilor. În timp ce ei înșirau, și conectau acele tuburi circulare de plastic, eu alergam înaintea lor ca să le arat calea spre râu. Să fi tot durat întregul proces de instalare a echipamentului „salvator”, de la locurile incendiate până la râu, vreo oră, pe un km, distanţă. Doi dintre pompieri, aflați la râu, aveau cu ei 2 pompe (întotdeauna aveau și una de rezervă). Au pornit prima pompă, care împingea apa pe acele țevi, numai Domnul știe, câți litri de apă pe minut. Pompierul principal, mi-a cerut să alerg, pe cât pot eu mai repede, să verific dacă toate confecțiunile mufelor sunt în rânduială, să merg la locul focului, să constat dacă apa ajunge la colegii lor, care de pe scări, țineau jeturile cu presiune de apă, ațintite asupra acoperișurilor din stuf și să revin, cât pot de repede, să le raportez situaţia. M-am simțit foarte important, de parcă tot satul depindea de mine. Devenisem pompier, fără diplomă... Nu am observat defecțiuni de conectare la mufe şi apa avea presiune în jeturile pompierilor care stingeau focul. După câteva minute de uimire, și apreciere a calității tehnologiei de salvare, cu adrenalina la maximum, decid să mă întorc la râu, să le raportez că totul e bine. Nu apuc să fac sânga-mprejur, și dau nas în nas cu adjunctul celui care se afla cu pompa la râu şi mă trimisese în « misiune ». Nedumerit, dar și intrigat de faptul că a venit și el la locul cu incendiului, l-am întrebat de ce m-au trimis într-o astfel de „misiune”, și ce trebuie să fac acum, dacă și el, „profesionistul” a făcut ceea ce eu fusesem trimis să împlinesc!!!... Răspunsul a fost simplu, și la subiect: „am vrut să scăpăm de tine, băgăciosule, ca să nu ne mai încurci în lucrarea noastră – ai înțeles!!!”. Să trăiți, am înțeles! Această lecție am învățat-o atunci, și constat că este de actualitate și astăzi. Majoritatea românilor au crezut și încă cred și astăzi că se pricep la toate. Ce poți să faci, te întreabă patronul. De toate!, este răspunsul românului... În lumea civilizației vestice ți se cere să ai expertiză numai într-un domeniu (nu în toate), însă, potrivit scripturii, în domeniul expertizei tale, „slujba ta, fă-o deplin!”.
Revin la mărturisirea mătușii mele Marița. Mă cutremur și acum de mărturisirea ei despre foc, și de pătimirile familiei pentru neacceptarea intrării în colectivă.
Doamne, Sfinte, câtă nedreptate! Vis-a-vis de casa unchiului Costică se afla casa („un mini-palat”!) al celui care, direct, sau indirect a contribuit la dezmoștenirea unchiului, a noastră şi a altor săteni. Şi când te gândești că familia unchiului meu l-a cununat, i-a ţinut lumânările la cununie.
Nu l-am văzut nici să participe la oprirea incendiului, de la nasul său şi gândeam că, în timp ce naşii sufereau, finul (care prin cununie devenise copilul spiritual, al unchiului Costică), poate că chefuiește cu mai marii de pe la judeţul de partid. Aceleaşi „caractere” sunt tari pe poziții şi astăzi, la 22 ani de la aşa zisa revoluţie şi dau lecții de conduită morală, sau sfaturi despre credinţa creștină.
Reflectând la astfel de lucruri, concluzionez că vocația mea a fost întotdeauna să fiu lider. Dacă mi-am dorit vreodată să fiu altceva decât sunt astăzi, a fost aceea de a deveni pompier, ca să fiu în slujba semenilor, să salvez vieți, proprietăți și în general, să ajut la orice, oamenii, animalele, păsările şi tot ce reprezintă faună şi floră, adică, creația vie a lui Dumnezeu. Nu a fost să fie.” (Pr. Protopop Constantin Alecse – fiu al comunei Săgeata)
„Istoria este definită ca un proces de dezvoltare
A oricărui fenomen din natură și din societate.
Istoria țării arată procesele ei de transformare,
Ca proces unitar, bazat pe legi de obiectivitate.
Istoria e un martor, confirmă trecerea timpului,
Iluminează realitatea, vitalizează mult memoria,
Oferă călăuzirea, în viața de zi cu zi, a omului,
Și ne aduce știri din antichitate, cu toată teoria,
Nu plângeți trecutul, nu vă fie teamă de viitor,
Trecutul e maleabil, flexibil, ne explică ce-a fost,
Dar e bine să credem că totul vine de la Creator.
Doamne, ajută istoriei viitorului să aibă bun rost!”
MI
|
|