ISTORICUL SATULUI GĂVĂNEsTI
„Localitatea Găvăneşti are o existenţă veche; după datele pe care le deținem în prezent, cea mai veche dintre localităţile comunei. Denumirea pare şi ea „ancestrală”, provenind, conform tradiţiei locale de la ocupațiile tradiţionale ale oamenilor de acolo, de a face găvane (eventual, duble) din lemn. Zona de luncă a Buzăului avea atunci întinse păduri utile vieţii şi ocupațiilor omenești. Luând în consideraţie varianta lucrării în lemn, denumirea localităţii ar putea proveni şi de la căușul – găvanul – lingurilor de lemn pe care localnicii le confecționau. Găvanul ar mai putea fi şi blidul / strachina din care oamenii mâncau.
O altă ipoteză de lucru ar putea fi faptul că localitatea s-a aflat inițial în zona de luncă, pe vechia albie a Buzăului, în „găvanul” apei Buzăului. Iorgu Iordan aprecia că în Muntenia, găvan/a reprezenta un obiect din lemn, semisferic şi adânc scobit care servea la pisatul sării, usturoiului sau altor produse. În Moldova de Nord cuvântul desemna scobitura semisferică a unui obiect din lemn, precum găvanul lingurii. Aceeaşi semnificație putând fi atribuită şi pentru o groapă, o vâlcea semisferică, o mică depresiune în căldare, între munți, precum locul amplasării fostei mici mănăstiri Găvanul din Munţii Buzăului. Cuvântul găvană are provenienţă bulgărească, însemnând strachină de lemn, blid, gamelă, accepțiuni predominante în Muntenia (Iordan 1963: 27, 390, 555).
Inițial localitatea era aşezată chiar în luncă, în zona fostei albii a Buzăului. La începutul secolului al XIX-lea, Episcopia Buzăului care deţinea pământuri şi păduri în zonă a hotărât ca oamenii să-şi construiască locuințele pe terasa înaltă a râului, unde se află acum localitatea.
Conform autorilor monografiei comunei Săgeata, zona Găvăneşti este menţionată într-un document, pentru prima dată în anul 1533, iar localitatea ca atare, în anul 1547, când Mircea Ciobanul, domnitorul Ţării Româneşti întărește o ocină în Găvăneștii de Coastă unui anume Badin. După atestare, localitatea apare cu frecvență apreciabilă, de cel puţin două ori în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, de trei ori în secolul al XVIII-lea, pentru ca începând cu secolul al XIX-lea, documentele să se înmulţească în mod considerabil (Andreica şi Albu 2010: 51-52).
Denumirea localităţii Găvăneşti s-a atribuit şi moşiei satului, situată în partea estică a localităţii, numită în mod curent Găvăneasca, denumire uzuală şi astăzi.” (Ghe. C)
Cea mai veche așezare umană atestată dintre localitățile de astăzi ale comunei Săgeata este satul Găvănești. Atestarea datează de la data de 21 ianuarie 1597, când într-un document domnesc, voievodul Mihai Viteazul oferă Episcopiei Buzăului, în persoana arhiepiscopului Luca din Cipru, satele Pojorâții, Stănuleștii, Găvăneștii de Sus și Găvăneștii de Jos. Despre toate aceste sate oferite, domnitorul spune că „au fost toate conduse de cnezi”. Acești cnezi, din cele scrise în document, „au venit ei singuri, de a lor bunăvoie, înaintea domniei mele de și-au vândut toate satele lor, câte au avut de pretutindeni și din pădure și din apă și din sus și din jos.” Destinația acestor sate, probabil aflate toate în zona comunei Săgeata de astăzi, este schimbată din proprietăți ale unor conducători locali în proprietate a Episcopiei Buzăului, datorită bunăvoinței domnitorului care le-a donat Bisericii spre pomenirea sa și a străbunilor săi, precum și a apropierii cunoscute dintre acesta și persoana episcopului de atunci, Luca din Cipru, mitropolit al Ungro-Vlahiei, începând cu anul 1602. Un nou hrisov al lui Mihai Viteazul, datat la 28 mai 1598, prezintă mult mai pe larg în ce consta dania făcută Episcopiei cu satele de mai sus: „Și iar să fie sfintei Episcopii amândouă satele, Găvăneștii de Sus și Găvăneștii de Jos, toți, cu tot hotarul, însă în lățime stânjeni 1700, iar în lungime din apa Buzăului până în mijlocul Costeiului, pentru că am cumpărat domnia mea de la Dragotă și de la toți frații și toată ceata lui, însă cu aspri gata pe care i-am dat și dăjdiile pe care le-am pus în seamă, fac la un loc 58 000 de aspri.” În final, se pecetluia dania și pentru viitor, după plecarea lui Mihai Viteazul: „cine va înnoi și va întări acest hrisov (…) aceluia domnul Dumnezeu să-i sfințească trupul și sufletul. Iar cine va strica și va călca, aceluia domnul Dumnezeu să-i nimicească acum trupul, iar în viitor sufletul său și să fie cu Iuda și cu Arie și să fie blestemat de 318 părinți cei de la Nicheia.”
Unul din aceia care au vegheat la păstrarea statutului impus de Mihai Viteazul, a fost domnitorul Matei Basarab, care la 1 iunie 1634 poruncește birarilor să nu ia galbenul de fum și birul moldovenesc de la oamenii Episcopiei din Buzău și celor din Găvănești. În acele vremuri era episcop Efrem Trufășel (1620-1636), care se plânsese că se cereau aceste biruri de care Episcopia era achitată, același lucru întâmplându-se și pentru „oamenii sfintei episcupii de la Găvănești”.
La jumătatea secolului al XIX-lea, exista încă moșia dăruită de Mihai Viteazul Episcopiei. Aceasta se numea Găvănești-Priviți și după secularizare a devenit „cea mai mare proprietate a statului în acest județ, fiind încorporată cu moșia Cotu-Ciorii”, având singură 2300 ha, împărțită acum în 270 loturi. Primele date ale arhivei primăriei comunei Găvănești sunt din anul 1894, însă toată perioada acestui secol reprezintă dezvoltarea satului într-un mod intens, biserica având un rol deosebit. Lăcașul de cult construit de episcopul Chesarie în 1844 este astăzi, singurul monument istoric de interes local, alături de clopotniță și de zidul de incintă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul Găvănești era reședința unei comune aflate în plasa Câmpu a județului Buzău și formate din cătunele Movilița și Găvănești, având în total 1080 de locuitori ce trăiau în 231 de case. Satul se afla pe malul stâng al râului Buzău, la o distanță de oraș de 24.460 metri. Limitele comunei, expuse de Basil Iorgulescu erau: la Nord, Drumul Fierului și drumul Costeiului, până la hotarul județului Râmnic; la Est lacul Costeiului, până în albia râului Buzău, la Sud, albia râului Buzău, până în pădurea Roșie, merge la hotarul moșiei Beilic, până în Drumul Fierului – o rămășiță dintr-un vechi drum existent în Evul Mediu. Acesta începea din plaiul Slănic și continua pe malul stâng al râului Buzău, trecând prin Scurtești, Săgeata și Găvănești, servind ca arteră de circulație atât localităților și moșiilor din județul Buzău, dar și din zona Râmnicu Sărat și Brăila. Era folosit de cărăușii care transportau minereuri de fier din localitățile ardelenești situate la granița cu Muntenia, ducându-le spre Brăila și Galați, de unde se încărcau pe șlepuri, cu destinația Turcia, Egipt, Cipru, precum și în orașe din Italia și Franța, cu care, în timpurile respective se făcea comerț.
Suprafața comunei Găvănești de la vremea respectivă era de 3244 ha, dintre care 2197 arabile, 450 pădure - crivină, 80 fâneață, 320 islaz și 197 sterp. Pe terenul șes și puțin băltos se cultivau porumbul și grâul. Ca singură altă activitate economică exista o stână. Efectivele de animale domestice au fost numărate la 594 boi, 339 vaci, 240 viței, 2 bivolițe, 184 cai, 159 iepe, 64 mânji, 740 oi și 200 porci, 56 stupi de albine.
Căile de comunicație erau: Drumul Fierului, Drumul Săgetei și un pod de vase peste Buzău prin care se punea în contact cu șoseaua Cilibia. Diferența dintre Drumul Fierului și Drumul Săgetei este greu de sesizat, probabil era vorba despre același drum. Comuna era formată la început din satele Găvănești și Movilița, având o populație de 1080 locuitori, dintre care bărbați însurați 241, neînsurați 3, văduvi 10, divorțați 5, băieți 265; iar femei măritate 241, văduve 14, fete 310. Numărul caselor era de 231. Străinii prezenți erau: 4 greci și 1 austro-ungar. Comuna avea ca meseriași: 1 lemnar, 1 croitor, 3 cizmari, 2 fierari și 1 brutar. Media anuală a nașterilor era de 58, a deceselor de 26, a căsătoriilor de 9. Populația creștea așadar în medie cu 32 suflete. Bugetul comunei era de 2262, 96 lei. În comuna Găvănești funcționa o școală cu 36 de elevi (dintre care 2 fete), țăranii cunoscători de carte erau în număr de 84 (din 1080 locuitori). Un lucru deosebit îl reprezintă faptul că încă de la începutul secolului al XX-lea, se remarcă și un reper cultural al comunei: editarea periodicului „Înnoirea”, mai întâi între 21 decembrie 1912 și iulie 1916, apoi în anul 1919 între lunile mai și septembrie. În 1925, comuna era în plasa Câlnău a aceluiași județ, și avea în componență satele Bănița (astăzi Banița), Găvănești și Movilița, cu 1959 de locuitori. Un alt reper al comunei devenit și gara din Cilibia, peste râul Buzău, de care se distanța cu 6 km. În Anuarul „Socec” al României-Mari pe anii 1924-1925 se oferă informații despre persoanele importante și activitățile economico-financiare și sociale ale comunei. Aflăm numele primarului (Datcu J.I.) sau a notarului (Popescu C-tin), iar la școala din sat erau învățători Ionescu Gh., Ion A.I., preotul Stănescu Ioachim și doamna Popescu Maria C.
Referiri la Găvănești se fac în zece situații:
1.- 23 aug. 1533 – se realizează o întărire a lui Gontea, înfrățit cu Ialov;
2.- 1558 – întărire prin document în limba slavonă pentru boierul Tudor;
3.- mai 1668 – se face o volnicie (acțiune de forță – n.a.) pentru strângere de oameni străini;
4.- 16 ian. 1696 – Se dă un pricaz pentru scutirea de bir a femeilor;
5.- 27 mai 1714 – volnicie pentru strângerea de oameni străini,
6.- 17 martie 1718 - volnicie pentru strângerea de oameni străini,
7.- 15 mai 1775 – și – 16 sept. 1775 – volnicie pentru a scoate oamenii nesupuși la clacă și pentru adunarea dijmei,
8.- 19 iun. 1776 – prelucrarea unui ordin, dat de autorități contra tăierii pădurii de lângă Găvănești, supusă unor repetate furturi,
9.- aprilie 1830 – act de arendare de către călugări a moșiei din Găvănești a lui Oprea,
10.- 7 febr. 1857 – se alcătuiește o listă cu banii primiți pentru arendarea moșiilor Șeineasca și Găvănești,
11.- 8 sept. 1858 – desființează o listă cu datoriile dichiului Partenie,
* Mențiune despre subdiviziunile moșiei din Găvănești: Găvăneștii de Sus, Găvăneștii de Jos, Găvăneștii de Coastă, Găvăneștii de Vale,
„Documente fundamentale care atestă vechimea
1.- Găvăneștiul este atestat prima dată în 1547, când domnitorul Țării Românești Mircea Ciobanul întărește o ocină în Găvăneștii de Coastă, lui Badiu documentul fiind înregistrat la 15 iun. 1547, sub nr. 373, îndosariat la cele privind veacul al XVI-lea (1526-1550), publicat în 1951, în Editura Academiei.
2.- Alt domnitor al Țării Românești, Mihai Turcitul, întărește o ocină lui Zarnă, nepotul Dobrei, la 1 iul 1579, într-o moșie de la Pojorâți (cătun de lângă Găvănești). Acest document se păstrează la D.I.R – B , Țara Românească, veacul al XVI-lea,
Vol. IV (1571 – 1580), publicat în Ed. Academiei, București, 1952,
3.- A treia atestare o datorăm tot domnitorului Mircea Turcitul, se referă tot la satul Găvănești, este înregistrat sub nr. 81/1 sept. 1582, publicată în D.I.R., B, Țara Românească, Ed. Acad., Vol. V Buc. și se referă la întărire de ocină, dată de acesta fratelui său Stanciu, într-o moșie la Găvăneștii de Sus, din Apa Buzăului până la o movilă.
4.- Radu Mihnea, – 7 aug. 1615, întărește lui Radu de Gurguiați o ocină Schei și la Pieptești (sat din fostul județ Brăila), de la granițe cu județul Buzău,……. de la Apa Buzăului din Găvăneștii de Coastă cu fiii lui, răscumpărată de la Episcopia Buzău, după ce a scăpat de robia tătarilor.
5.- La 18 oct. 1615, mai mulți martori, din Vernești, Dedulești, Gurguiați (sat lângă Găvănești), Obidiți (sat lângă Cotorca), adeveresc faptul că diaconul Jipa, din Buzău și Preda din Tâmpeni (cătun de lângă Cochirleanca), au moștenit o ocină de la Barbu, unchiul lor.
6.- Satul Găvănești, amintit prima data într-un document din 1547 a fost reatestat și la 21 ian. 1597, printr-un hrisov dat la Curtea Domnească de către Mihai Viteazul, prin care s-a dăruit Episcopiei Buzău, satele: Pojorâți, Stănulești, Găvăneștii de Sus și Găvăneștii de Jos, vândute domnului, ….(D.I.R., B – Țara Românească, veacul al XVI-lea, Vol. III (1591- 1600), Ed. Acad., București, 1957, doc. Nr 272/21 ian 1597);
7.- În „Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, Țara Românească, pg. 328‟, lucrare aparținând lui N. Stoicescu, se menționează că Biserica cu hramul Sf. Nicolae a fost rezidită de episcopii Chesarie și Filotei între anii 1844 – 1847, fiind reparată succesiv în 1856, 1878, 1909, așa cum se menționează în „Anuarul Eparhiei Ortodoxe a Buzăului.‟ Buzău 1927, pg. 49.
8.- Despre același așezământ bisericesc, Basil Iorgulescu (în Dicționarul Geografic și Statistic, Economic și Istoric al județului Buzău, Buc. – 1892) face precizări semnificative: „Biserica însemnată, ridicată pe malul stg. al râului Buzău, deasupra unei movile, pe un teren donat de Mihai Viteazul, Episcopiei Buzăului, în 1598 (inadvertență!? – n.a.), de către Episcopul Chesarie, în anul 1844, pentru a se constitui o nouă biserică, cu hramul Sf. Nicolae, care de multe ori a fost prădată și pustiită de păgânătate și stropită de lacrimile creștinului căzut; terminate de Episcopul Filotei la 6 dec. 1847. Profesorul buzoian atrăgea atenția, în finalul însemnării, asupra pericolul ca biserica să fie luată de apele râului Buzău.
9.- Tot în Dicționar, Basil Iorgulescu mai menționează: „ sate: Găvănești (Priviți), cu 1060 locuitori și 225 case, și Movilița (vechea denumire Măgura Mică, parte din moșia Găvănești). Pe această moșie au fost împroprietăriți însurăței în 1881, dându-li-se 150 ha., pe malul stâng al râului Buzău, din care 10 ha. pentru școală și cimitir.‟
Același Dicționar mai dădea câteva detalii semnificative despre satul Găvănești: la începutul veacului al XIX-lea, așezarea era lângă Cilibia, dispunând doar de 30 case, situate în vale, chiar în vecinătatea râului.
Episcopul Constantie a mutat satul pe amplasamentul actual, construind pentru locuitori și o biserică, care va fi sub efectul „prădăciunilor repetate‟
În 1844 s-a început construirea unei noi biserici, iniţiativa aparținându-i Episcopului Chesarie, lăcaș finalizat în 1847.
10.- Monografia Județului Buzău, realizată în 1943, sub conducerea prefectului Constantin Tegăceanu, amintea adevărul că această comună (Găvănești) avea 3005 locuitori, 667 familii, două școli și tot atâtea biserici, fiind compusă din trei sate: Banița, Găvănești și Movilița.‟
Bibliografie
***, Documenta Romaniae Historica, colecția B Țara Românească, vol. XI (1593-1600) – Domnia lui Mihai Viteazul, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975, p.289-290.
***, Documenta Romaniae Historica, colecția B – Țara Românească, vol. XI… , pp.391-392.
***, Documenta Romaniae Historica, colecția B – Țara Românească, vol. XXIV (1633-1634), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1974, pp.416-417.
Basil IORGULESCU, Dicționar geografic…, p.239.
George Ioan LAHOVARI, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol.3 C-H, Stab. grafic J. V. Socecu, București, 1900, p. 493.
Basil IORGULESCU, Dicționar geografic…, p.237.
Mircea IORDACHE, Pr. Constantin ALECSE, Dâmbroca – curcubeu peste timp…, p.36.
Basil IORGULESCU, Dicționar geografic…, p.237.
Basil IORGULESCU, Dicționar geografic…, pp. 237-238
Valeriu NICOLESCU, Pagini de istorie culturală (Buzău-Rm. Sărat) , Editura Alpha, Buzău, 2004, p.139.
***, Anuarul „Socec” al României-Mari, vol. II 1924-1925, Editura „Socec&Co” S.A., București, 1925, p.124.
Valeriu NICOLESCU, Pagini de istorie culturală…, pp. 43-44, 125;
Victor Andreica și Florentin-Stelian Albu - „În căutarea unei noi șanse – Săgeata
Victor Andreica și Florentin-Stelian Albu - „În căutarea unei noi șanse – Săgeata
|
|