CAPITOLUL. IX - TRADITII SI OBICEIURI
1.- CÂNTECELE
Poporul român a trecut prin multe încercări grele: cu năvălirile cotropitorilor, lupte aprige pentru păstrarea bunurilor și identității naționale; cu foamete și molime necruțătoare, dar și-a păstrat cu strășnicie credința, tradițiile și obiceiurile strămoșești. Pe lângă acestea a știut mereu a-și manifesta prin doine, balade, cântece de dragoste, amarul vieții și visurile de iubire de țară, de neam, de cei dragi. A știut mereu să facă haz de necaz.
Cântecele – au exprimat durerea şi amarul, dar şi bucuria, vitejia, dorurile, speranţa…
Baladele, cântecele bătrâneşti, muzica populară erau prezente în serile de toamnă la clăcile de curăţat porumbul de foi, la şezătorile din nopţile lungi de iarnă, dar şi cu alte prilejuri. Se mai cântă încă unele creaţii populare: „Şi-am zis verde şi-o mușcată”, „Ionel, Ionelule”, „Ionel cu păr frezat”, „Foaie verde ca lipanul”, Măi Gheorghe, măi”, şi altele.
Prezint mai jos câteva cântece de acest fel:
|
Dorul de mamă
(1)
Copilul meu, odorul meu,
Tu pleci în țări streine,
Te duci, mă părăsești,
Vezi și nu uita
De biata mama ta,
Gândește-te la ea!
(2)
Te duci departe-n zări,
Peste țări și mări,
Vezi, te rog,
Din când în când,
Scrie-i mamei câte-un rând
Și, nu uita pe biata mama ta,
Gândește-te la ea!
(3)
El a plecat și în curând,
Ajuns la a lui țintă,
În grabă s-a și însurat
Și, iute a uitat
De mama lui că moare,
(4)
Trecu un an, nevasta lui,
O fire depravată,
Într-o bună zi,
Cu altul, ea fugi,
Luându-i starea toată
|
(5)
Atunci el, disperat,
Acasă a plecat,
Crezând că va putea,
Pe lângă mama sa,
S-aibă vreo mângâiere.
Pe drum, însă, parcă-i șoptea,
La ureche, cineva:
-Ce-ai făcut de-ai amărât
Pe biata mama ta?
(6)
Când a ajuns în satul lui,
Găsi la a lui poartă,
Vreo câțiva vecini
Care lui i-au spus
Că ...„mama ta e moartă”
(7)
Atunci el a căzut,
Cu fața la pământ,
Plângând, smulgându-și
părul.
O! Vai ce am făcut?
Pe mama am omorât,
Lăsând să-mi ducă dorul.
(8)
Copii, oricât ați fi de depărtați,
Pe-a voastră mamă n-o uitați,
Căci nu-i nimic mai scump,
Pe-acest pământ, ca mama! |
|
(1)
-Verde și-o sipică,
dragă Ionică,
Mie, zău mi-e frică,
C-oi sta singurică!
Că timpul n-a trecut
Și ordin a venit,
Ordin de plecare,
De călătorit!
(2)
-De unde vii, tu, oare,
Mândre căpitane?
Vin din bătălie,
Din Munții Balcani.
Dar nu știi, tu, oare,
Mândre căpitane,
De-un sergent ce poartă
Numele de Dan?
(3)
-Ba îl știu, fetițo,
Cu el am servit
Și-n câmpul de luptă
Cu cinste-a murit.
Scumpă copiliță,
Mult neprețuită,
De ce-ntrebi, tu, oare,
De sergentul Dan?
(4)
- Sunt a lui soție,
Mândre căpitane,
Și nu-i știu de soartă
Mai bine de-un an.
|
(5)
-Scumpă copiliță,
Mult neprețuită,
Fii a mea mireasă,
Fii căpităneasă,
Și-n puține zile,
Chiar, împărăteasă!
(6)
- Dac-aș fi să fiu
Altuia mireasă,
Nu vreau să mai fiu.
Dacă de primul june
Parte n-am avut,
Eu la mânăstire
Vreau ca să mă duc.
(7)
Cu haina cernie,
Cu potcap pe cap,
Sfintei mânăstiri
Voi servi cu drag.
(8)
-Tânără fetiță,
mult neprețuită,
Acel cel sergent ce poartă
Numele de Dan
Poartă astăzi
grad de căpitan.
Dacă tu ești Dan,
Scumpul meu bărbat,
Numele tău, \ Dan,
Fie lăudat!
|
2.- JOCURILE
a.- JOCURI PETRU COPII:
Ţăranul e pe câmp
O horă mare cu băieţi şi fete.
(Un băiat intra în mijloc, alegea o fată şi se cânta):
Ţăranul e pe câmp (bis),
Ura, drăguța mea,
Ţăranul e pe câmp!
Ţăranul o nevastă (bis),
Ura, drăguţa mea,
Ţăranul o nevastă!
Nevasta un copil (bis),
Ura, drăguţa mea,
Nevasta un copil!
Copilul, o dădacă (bis),
Ura, drăguţa mea,
Copilul, o dădacă!
Apoi, fata rămânea la mijloc şi alegea un băiat şi aşa mai departe.
Batista-mparfumată
Horă mare, un băiat lua o batistă şi dădea roată prin spatele horei. Lăsa batista în dreptul unei fete şi mergea în continuare. Când ajungea din nou la spatele fetei, dacă fata nu observa batista, băiatul lua batist şi o punea la altă fată, până ce fata respectivă observa batista şi o prelua. fata o punea la un băiat ş.a.m.d.
Batista-mparfumată,
E pusă la o fată,
Cine are să i-o dea,
S-o sărute-o dată!
Joacă, joacă, joacă fetiţă,
Că ești frumoasă ca o garofiță
Şi jocul nostru este format
Dintr-o fată şi un băiat!
Joacă, joacă, joacă băiete,
Că ești frumos ca un castravete
Şi jocul nostru este format
Dintr-o fată şi un băiat!
b.- JOCURILE TINERETULUI
* Jocuri în formă de cerc, în care sunt cuprinse horele,
* Jocuri în linie dreaptă ori semicerc (sârba, brâul, brâulețul),
* Jocuri de două persoane (învârtita, valsul, tangoul), care nu erau cunoscute până prin anul 1950.
Hora satului se organiza la intersecții de ulițe: hora la Neculai Coadă şi mai târziu, hora la Bordei (după numele sătenilor lângă care se organiza hora).
Orhestra la vremea aceea era compusă din doi lăutari, o vioară şi un țambal sau un acordeon.
„La Săgeata și la Găvănești în fiecare zi de Paște se organiza horă, locul fiind ales în fața căminului cultural ori în incinta unei cârciumi.
Flăcăii plăteau lăutarii, dându-le bani, iar fetele le ofereau mălai și ouă.
-
Înainte vreme, primul joc cu care se începea era „Hora dreaptă”, după care urmau: „Hora în două părți”, „Floricica”, „Ovreicuța”, „Brâul”, „Brâul femeiesc”, „Țigăneasca”, „Birul greu”, „Mușamaua”, „Jianul, Lăzeasca, Sârba popii, Hora Siliatrei, Sârba sârbilor, Șchioapa, Bulgăreasca, Tremurata, Hora Unirii, etc.
-
Orchestra, la vremea aceea, era compusă numai din doi lăutari, o vioară și o cobză sau țambal (n.a.)
-
După al Doilea Război Mondial, au început jocurile de câte doi: valsuri și tangouri, dar se păstru și cele vechi: hore și sârbe. Hora era cântată de mai mulți lăutari și era organizată între Paște și Rusalii. După ce se termina hora, fetele mergeau acasă, iar flăcăii mai jucau o sârbă, dar cu un ritm mai repezit.” (din „În căutarea unei noi șanse - Săgeata”, de Victor Andreica și Florentin-Stelian Albu)
Hora la Săgeata
Hora se ținea atât la Văleni, cât și la Suseni, în capul unei ulițe. Erau compuse, în general, din 50-60 de persoane, acompaniate de o vioară, un țambal și rareori un acordeon (mânuite de către localnici). Horele țineau până la înserare, în funcție de vreme, având loc o dată pe săptămână sau la orice sărbătoare. Preferate erau sârbele, horele și brâul. După lăsarea serii, horele continuau de obicei cu chermeze până la miezul nopții, de regulă în curtea școlii. La sărbătorile mai însemnate, tot în școală, se țineau balurile, în două săli cu paravan, dintre care una avea și scenă pentru serbări. Participau cu această ocazie și unele rude ale fetelor, de teamă ca acestea să nu fie furate de către flăcăii din alte sate ale comunei sau mai îndepărtate.
„Spuneam ceva mai sus că în acele şezători, tinerii învăţau să danseze, să cânte, sau pur şi simplu învăţau colindele satului. Primăvara, ei se duceau la horă. Exista obiceiul numit „prinsul în horă”. Astfel, tinerele fete de 15 ani se prindeau, la Paşti, în horă. La fel şi băieţii. Aceasta însemna că ei, în fiecare duminică sau sărbătoare, mergeau la hora din sat şi petreceau până seara. În horă mai dansau şi cuplurile tinere. Hora se organiza, de regulă, pe lângă cârciuma din sat;
Muzica era asigurată de unul dintre tineri, sau un bărbat mai matur, care cânta la fluier sau la vioară, iar, mai târziu a apărut acordeonul şi oameni specializaţi în cântat, lăutarii.;
La horă veneau fetele şi băieţii, pâlcuri, pâlcuri, după prietenii. Fetele, de aceeași vârstă, legau prietenii pe viaţă. Ele se numeau surate, iar băieţii la fel, ei se făceau fraţi de cruce.;
Locul pe care tinerii îl ocupau în horă era prestabilit după starea socială, adică după avere. Astfel, băieţii se prindeau în horă lângă fetele pe care intenţionau să le ceară de soţii, după ce se vor fi văzut şi cunoscut un timp mai îndelungat. O fată putea să joace mai mult sau mai puţin în horă, Fetele se căsătoreau cam în 2 ani de la prinsul în horă, cam pe la 17-18 ani. Cele care treceau de această vârstă erau considerate fete bătrâne.” (Din amintirile d-nei Constanța Albu”)
Din amintirile unor trăitori în satul Dâmbroca
„Pentru mine, hora era evenimentul cel mai așteptat al săptămânii. Se organiza în acelaşi loc, chiar în intersecția din mijlocul satului, pe al cărei colț noi aveam casa. Copil fiind, stăteam agățat pe gard, toată după amiaza de duminica şi priveam la horă. Ca muzicanți erau: un viorist, un acordeonist şi un țambalagiu. Nu-mi amintesc numele lor. Eram la curent cu noutăţile satului, căci la radio „şanţ” veștile circulau iute.
La câte un joc mai îndrăcit se ridica un nor de praf care se depunea, liniștit, pe straie şi pe fețele transpirate. Când lăutarii luau pauze, priveam cu admirație la tinerii satului, veniţi acasă de pe la şcoli sau facultăți, cum se plimbau prin colbul uliței, angajaţi în discuții, mai mult sau mai puţin aprinse.” (Dr. Constantin Zaharia)
„Flăcăii angajau lăutarii să cânte. Plăteau fiecare câte o sumă, funcţie de contract. Plăteau şi fetele. Pentru angajare mergeau: Constantin Cazan, Zainea, Subsemnatul, Valeri Baroian. Muzicanții erau: Titi Ţiganul, la Vioară şi Neagu lui Codin Ciopec, la acordeon.
Se organizau şi alte petreceri: Serată – tot afară, la lampă,
Hora pe vale, se ţinea în vale, lângă gârlă; Baluri, la şcoală. – Veneau şi băieţi din alte sate şi uneori erau bătăi pentru fete.”(Dumitru Catrinoiu)
„Hora : se ţinea la intersecțiile de ulițe. Într-o perioadă se ţinea la colțul de lângă Neculai Zaharia (Coadă) şi mai apoi s-a mutat la colțul de la Ion Mirea ( Bordei). Animatorii principali ai horelor, în vremea mea, erau: Ion Enache (al lui Pleașcă), Enache Dedu, Neculai Stoian, Gheorghe Oprea (al lui Petrache), Jenica Bratosin, Mița Săftoiu, Stanca Dedu, Neculai Stanciu (Culi, al lui Barosu).
Baluri şi serate: se ţineau la Căminul improvizat în fosta cârciumă a lui Neculai Tănase şi la şcoală. La şcoală se mai dădeau şi filme, care erau fragmentate în episoade înregistrate pe role. Iluminarea la cămin şi la şcoală se făcea cu lămpi de petrol şi treptat s-a trecut la petromax.” (Enache Dedu)
„Principalele distracții le constituiau horele, se organizau săptămânal la colțul de lângă Bordei. Muzicanții erau locali - familia Ciopec: Neagu Ciopec, Dumitru Ciopec, Nicu al lui Titi Ciopec. La marile sărbători se organizau baluri, în localul şcolii” (Prof. Constantin Enuş.)
„Când aveam 15 ani, am învăţat să joc, cu nenea Titi, un nepot al mamei. Cânta, la acordeon, Neagu lui Codin Ţiganu. Bunicul trăgea să moară. M-au trimis de-acasă, să nu-i văd suferința bunicului, dar nu şi-a dat sfârşitul până nu m-a mai văzut o dată. Amintindu-mi de acele vremuri, am compus cântecul „Hora la Bordei” (Atena Bratosin Stoian)
„Hora de la Neculai Coadă, când veneau lăutarii: Ştefan Ciopec, la vioară şi Mitu Ciopec, la țambal. Se jucau hore şi sârbe. Se juca „Cazacul” cu pleznitul picioarelor în părți. Dintre flăcăi, cei mai jucăuși erau: Costică Baroian, Tudorel Geambașu, Sandu Săftoiu, Valeri Pană. Pe margine, priveau părinţii şi se puneau bazele căsătoriilor.” (Sandu Săftoiu)
„Hora, era prilej de mare distracţie şi de cunoașterea între flăcăi şi fete în vederea formării cuplurilor de viaţă.
Pe timpul cât eram flăcău, hora se ţinea la Şuşa (şosea), lângă Mihai Pandele. Veneau flăcăi şi din satele vecine, mai ales din Stănceşti, care spuneau că merg la horă la capitală.
Muzicanții au fost: Dumitru Bocioacă, – la cobză, Ştefan Ciopec, - la vioară, Mitu Ciopec, - la țambal, Neagu lui Codin Ciopec, - la acordeon. De obicei cântau câte doi muzicanți, dar Neagu Ciopec, cânta de unul singur. Dintre flăcăii care ţineau hora, menţionez: Ion Ionescu, Toader Preda (al lui Burlacu), Ştefan Zamfir.” (Stan Bârsan)
„Hora se ţinea la intersecții de drumuri (la Mihai Pandele, la Neculai Coadă, la Bordei). Muzicanții erau: Bocioacă, Ştefan Ciopec, Mitu Ciopec, Titi (ginerele lui Bocioacă), Neagu lui Codin Ciopec. Se dădeau şi serate, la şcoală.” (Măndița Saris.)
Eu cunosc o horă şi mai frumoasă, hora în care să se ţină de mână toţi pământenii, şi ortodocși, şi catolici, şi armeni, şi fără a se uita la deosebirea religiilor, pe care le poate judeca numai Dumnezeu, toţi legaţi prin aceleaşi drepturi şi îndatoriri, prin acelaşi interes, prin aceeaşi dragoste faţă de ţară, să joace hora României unite şi autonome.” citat clasic din Mihail Kogălniceanu
|
|