„Eu îmi aduc aminte că prin anii 1950, școlar fiind în clasele primare, jucam oină foarte frecvent atât pe Valea Movilei (folosită atunci doar pentru pășunat) cât și la școală în „recreația mare”. De asemenea, pe timp de iarnă, abia așteptam să ningă pentru a face săniuș pe Movila Mare sau eram nerăbdători să înghețe apele pentru a ne lansa în curse de patinaj pe albia râului și pe Sărătură, folosind patine improvizate, după caz, din șipci cu două sârme pe lungul suprafeței de alunecare, din oase (femur) prelucrate într-un anume fel iar unii performau cu patine de din fier cornier. O singură dată am văzut un copil cu patine adevărate cu care făcea niște piruete pentru care îl invidiam.
În acei ani era o practică destul de frecventă ca adulții să joace „popice”, respectiv bowling în zi de sărbătoare. În mod special, în ziua de paști, după „a doua înviere”, se adunau bărbați de pe câteva ulițe apropiate, „cosmetizau” un șanț potrivit de la marginea drumului și jucau la competiție cu o bilă de lemn care era lansată cu abilitate într-o mișcare de rostogolire pentru a ajunge și a dărâma cât mai multe din popicele de lemn așezate într-o dispoziție pătrată la distanță de cca. 10 m de punctual de lansare.” (Prof. univ. dr. Florea Oprea)
„ALTE JOCURI.
9 cărămizi
Erau 2 echipe: una arunca mingea, cealaltă, aşeza cărămizile. dacă reuşea să aşeze cele 9 cărămizi până se arunca din nou cu mingea, ieşea câştigătoare,
Tunul -
Se făcea un bulgăre mare, din lut, se frământa bine, să nu aibă cocoloaşe, se turtea puţin şi cu degetele se făcea o concavitate, ca la o strachină. Se trântea, tare cu faţa în jos, pe un loc tare şi plat, încât obiectul se spărgea cu zgomot şi apărea o gaură mare în fundul lui.
Purceaua -
Un fel de hochei, dar în loc de puc era o cutie de conserve, iar în loc de crose, nişte beţe.
Borş - Un joc de perechi, dar nu neapărat, fată şi băiat. Şase copii participă la joc: doi, la un capăt, doi, la celălalt şi doi la mijloc.
Când cei din mijloc strigau - „borș!”, corespondentul celui de pe margine trebuia să alerge să-i dea mâna înainte de a-l atinge cei din mijloc;
(Atena Bratosin Stoian)
„
În rarele clipe de răgaz copii din sat aveau la îndemână o
mulţime de jocuri, jucate deopotrivă atât de băieţi cât şi de fete, dintre care menţionez:
Coarda
Fiecare fetiță avea o bucată de sfoară mai groasă, pe care o prindea cu o mână şi cu cealaltă, şi o trecea pe sub tălpi, în timp ce făcea o săritură în aer, ca sfoara (coarda) să-i treacă pe sub tălpi. Săriturile erau repetate până ce protagonista obosea și, câştiga cea care făcea mai multe sărituri. Pentru o mai bună reuşită, sfoara respectivă se uda în treimea de la mijloc, spre a fi mai grea. Jocul putea fi atât individual cât şi în echipă. Două fete aşezate cam la 2 metri distanţă, una în faţa alta, roteau o sfoară ceva mai lungă, iar câte una din fetele din echipă trebuia să vină de pe margine şi să sară atât cât o ţineau puterile, după care intra alta şi tot aşa până ce se epuizau candidatele la joc. Câștiga echipa care făcea cele mai multe sărituri cu coarda.
Pietricelele
Era un alt joc care se juca, cu un număr de patru pietre plate, care erau ţinute în pumn, apoi erau aruncate în aer în aşa fel încât să lovească în cădere dosul palmei. Pietrele se împrăștiau, în cădere, pe pământ, și erau separate, mai întâi câte una, apoi câte două, apoi una într-o parte şi alte trei în cealaltă parte. Dacă în separarea pietrelor atingeam vreo piatră însemna că am greşit, efectiv trăgeam o linie închipuită printre ele;
Baldace
Acest joc se juca cu cinci pietre, cât mai sferice, patru din
ele se ţin strâns în pumn, iar una se aruncă în aer, eliberându-le în acelaşi timp şi pe celelalte 4. După ce sunt aruncate cele 4 pe jos, preocuparea este de a-l prinde pe cel aruncat în aer şi începe jocul, adică: ne închipuim o poartă cu una din mâini trebuie introduse aceste pietre una câte una, apoi le culegeam câte unul, câte două, unu, apoi celelalte trei iar la urmă de tot trebuia să le apucăm în mână pe toate cele patru plus unul care era tot timpul în aer. Se arunca în aer de fiecare dată una din cele cinci, care trebuia prins la timp să nu cadă jos. Câştiga cel care reușea să ducă la capăt jocul;
Cruciulița
Era un joc care se juca astfel: desenam pe asfalt o imagine în formă de cruce, adică o pătrățea, dedesubt un gât, altă pătrăţea, apoi două pătrățele, despărțite de o linie, iar în jos, trei pătrate la rând. Jucătorul avea la îndemână o piatră plată, nu prea mare, pe care începea să o arunce în desenul acela, începând cu pătrățelul din cap. Protagonistul parcurgea cămăruțele desenului într-un picior, în primele trei cămăruţe, în cele de la mijloc sărea cu cele două picioare care trebuiau să atingă pământul, apoi într-un picior în gât şi, apoi lua piatra pe care o aruncase în prima şi se întorcea efectuând aceleaşi mișcări până în faţa desenului. Piatra trebuia purtată prin toate cele 7 pătrățele, uneori 8, deoarece prima era uneori desenată sub formă de cerc şi împărțită în 2, în aşa fel încât desenul căpăta forma unui om, fără a atinge în săritură vreo linie, sau ca piatra să cadă pe linie. În momentul când un jucător greșea, venea la rând următorul până ce se epuiza numărul jucătorilor. Câştiga cel care reușea să ducă la capăt jocul fără de greșeală;
Șotronul
Era asemănător cu cruciuliţa. Se desena un dreptunghi cu zece cămăruţe. Jucătorul trebuia să arunce piatra în prima căsuță, apoi o conducea, împingând-o cu piciorul, prin celelalte căsuţe, dus şi întors, sărind într-un picior. Dacă reușea să parcurgă drumul fără ca piatra să atingă vreo linie sau candidatul la rândul lui să calce vreo linie, căsuţa din care pleca piatra devenea floare, iar jucătorul o împodobea cu un desen frumos. Jocul continua aşa până ce protagonistul greșea şi urma un alt jucător, care în conducerea pietrei trebuia să treacă piatra prin dreptunghi, dar sărind peste florile celorlalţi jucători Câştiga cel care avea mai multe flori. Jocul se juca cam în doi, uneori şi mai mulţi.” (Din amintirile d-nei prof. Constanța Albu)
„Jocurile erau cele cunoscute, țurca, poarca, berbecul, oina şi multe altele;
-
Scăldatul în apa râului Buzău, se făcea într-o ordine Prestabilită. La uliţa lui Chegheu, unde era apa mai mare, iar malul era mai înalt, mergeau tinerii şi tinerele mai mari, iar la Hoidan, vis a vis de Cotul Băcanului, puștimea. Ne scăldam de mai multe ori pe zi şi, când ne întâlneam cu alţi copii mai îndepărtați de uliţa noastră, după ce ne salutam îi întrebam, „de câte ori te-ai scăldat azi?”
-
Păzitul viei ne oferea cele mai plăcute momente. Aceasta însemna că făceam o colibă, cu un prepeleac şi păzeam via. Mai exact noi cam „inspectam” viile vecinilor, golind de rod tufele de bălană, adică struguri albi cu boaba mare, sau pe cei din soiul tămâioasă şi zaibăr. Stăteam la vie până noaptea târziu şi dacă aveam poftă să mâncăm din bunătățile amintite, mergeam şi noaptea să-i culegem, căci aveam lumină, prin confecţionarea de lămpașe, prin scobirea unor dovleci, mai ales de cei galbeni cu coaja groasă. Puneam înăuntru o lumânare şi realizam un felinar. Ne străduiam, cine realizează cel mai frumos felinar.” (Din amintirile d-lui ing. Vasile Albu.” )
„Țurca se juca în mai mulți, dar puteau fi și numai 2. Se punea pe o scândurică un fel de popic, se dădea cu bățul în el și sărea în sus, după care era lovit cu bâta. Țurca ajungea la o distanță mai mică sau mai mare. Dacă cei din apărare prindeau țurca în căciulă, și o introduceau repede într-o gaură făcută în pământ, câștigau jocul, după care treceau la bătaie. Dacă nu o prindeau mai stăteau o tură în apărare.
Glința era puțin diferită de țurcă. Se juca în patru. Singura diferență era că acel popic era aruncat de unul din jucători în fața bățului celuilalt.
Purceaua: Cu un pietroi mare, rotund, care era bătut cu bățul, pe rând de către jucători. Câștiga cel care băga pietroiul într-o groapă făcută în terenul de țintă.
Popicul turcesc: Se poate juca și în doi. În terenul de țină este stivuit un număr de pietre. Jucătorul de la linia de bătaie, aflată la cîțiva metri, aruncă o piatră în stiva de pietre și dacă nu le dărâmă, pierde jocul și trece la primire.” (Stan Bârsan)
„Arta nu este, așa cum cred filosofii, o manifestare a ideii de frumusețe sau divinitate, nici expresia emoțiilor individuale sau producerea unor obiecte care să provoace plăcere, ci un mijloc de a-i uni pe oameni într-o comunitate a ideilor și a sentimentelor.” (Lev Tolstoi)
|
|