HABITATUL COMUNEI SĂGEATA
B - GOSPODĂRIILE SĂTENILOR
1.- ÎN COMUNA SĂGEATA
„Gheorghe Tudor, în monografia din 1943: „Lărgimea spațială a unei gospodării este prea puţin încăpătoare. Cât priveşte suprafaţa ocupată de o gospodărie obișnuită, ea depășește 2500 mp, adică teren suficient pentru amplasarea casei, grajdului, șopronului, oborului cu nutreţ şi, eventual, un loc rezervat exclusiv pentru o grădină de zarzavat. Casele sunt aşezate cu faţa la drum, de formă pătrată, iar celelalte adăposturi se găsesc înăuntru, în ogradă, cu faţa spre miazăzi şi nu aşa de departe de casă. Nu există adăposturi speciale pentru fiecare specie de animale, aşa încât grajdul servește ca loc pentru vitele cornute, cât şi pentru cai, iar celelalte animale (oi şi porci) au adăposturi speciale. Pentru porci, un coteț e făcut din scânduri, rareori pe tălpi şi podit. Învelișul este făcut din stuf, material la îndemâna oricui, pus pe câţiva păruşcani, care servesc drept grinzi şi care creează două scurgeri. Grajdul este făcut din gard de nuiele, cu două sau trei încăperi şi se găseşte în lungimea ogrăzii şi nu prea departe de casă, uneori la o depărtare de câţiva metri, mai aproape fiind cotineața de păsări.
Pentru adăpostirea produselor agricole, sătenii nu au încăperi speciale, afară de hambarele care servesc numai pentru păstrarea porumbului. Fapt constatat este că plugarul dă o atenţie deosebită porumbului, cereală foarte cultivată, nesocotind grâul, care altădată forma mijlocul de asigurare a unei făini deosebite, care se exporta. Ceva mai mult se cultivă orzul, apoi ovăzul şi acestea pentru nutreţ, servind ca hrană pentru păsări, cai, vaci şi porci.
Gospodăriile sunt împrejmuite cu gard de nuiele, rareori cu scânduri, înşirate orizontal pe bulumaci subţiri, cu numele de pari înfipți în pământ. Acoperişul are o scurgere nu prea înclinată, totuşi capabilă să asigure prelingerea apei de ploaie mai rapid. Sunt învelite cu stuf, rar şi numai la cei înstăriţi cu tablă din fier sau țiglă, însă când e vorba de caracteristică, numai cele cu stuf se pot lua în considerare. Sunt acoperite la fel ca şi grajdurile. Camerele sunt aşezate două câte două. Două la faţă, despărțite de o sală la intrare şi două în spate. Cele de la sud servesc de locuit, iar cea din faţă, dinspre nord, se numeşte „casa mare”, unde se ţin lucrurile de preţ: îmbrăcăminte, scoarţe, preșuri, etc. În faţă şi înspre sud casele au o prispă străjuită de stâlpi care susţin streașina. Uneori, prispa este împrejmuită cu o galerie de scândură, până la 70-80 cm înălţime. Între stâlpi şi imediat sub streașină se întinde, ca un fel de dantelă, un brâu de ciubucuri, de lucrătură în scândură, după cum meșterul s-a bucurat de mai multă fantezie” (Extras din „În căutarea unei noi şanse - Săgeata”)
„Terenul din dreapta bisericii, aflat între curtea bisericii și proprietatea de pe colțul uliței ce duce la cimitir (deținută până de curând de Costel Oprea) a fost cumpărat de boierul Vasile Gheorghiu – numit de săteni Vasilache - care și-a construit aici casa. Moșul meu, Constantin Radu Ene (1868-1960), vecin și proprietar al terenului și al casei de pe colțul format de șosea cu ulița cimitirului mi-a povestit că la vremea respectivă Vasilache nu putea cumpăra proprietate în Săgeata în condiții legale deoarece era străin. Cred că am reținut că era grec. În această situație Vasilache – om întreprinzător - a făcut o înțelegere tainică cu moșul Constantin Radu Ene în sensul ca primul să plătească cumpărătura iar ultimul să accepte ca în acte să figureze în secret ca proprietar. În urma acestei înțelegeri boierul și-a construit casa pe terenul din dreapta bisericii. Știu această casă care era încă nefolosită prin anii 1947-1948 când funcționa acolo o grădiniță de copii la care am mers și eu și unde era educatoare „domnișoara Madi”, nepoata directă a lui Vasilache și fiica „domnului Mitu Gheorghiu”, fiul lui Vasilache. Boierul a murit prematur iar gospodăria și averea din câmp au fost gestionate în mod energic de soția sa „Coana Sanda”. După moartea Coanei Sanda s-a pus problema partajului la succesiune. Atunci a venit moș Constantin Radu Ene cu marea taină și le-a povestit urmașilor despre modul cum s-a întâmplat cu terenul și casa în care au crescut ajutându-i să reintre în drepturi. „Nu aveam cum să fac, era păcat mare să nu le spun” zicea moșul trăitor în frumoasa morală creștină. Așadar, nici terenul din dreapta bisericii nu a fost folosit la început de vechii săteni. Urmașii lui Vasilache au vândut terenul și casa prin anul 1950 lui Ionel Mușat și soției sale Florica (părinții prietenilor mei din copilărie și tinerețe, numiți Vasile zis Vasilică, Gigi, devenit inginer, și Marcel care a avut o viață mai necăjită). Cumpărătorul Ionel Mușat a fost subofițer la o unitate militară din Caransebeș, iar la venirea regimului comunist a fost dat afară și s-a întors în sat unde a trebuit să-și construiască o casă proprie și să ducă o viață de sătean obișnuit.” (Prof. univ. dr. Florea Oprea)
2.- ÎN COMUNA GĂVĂNEȘTI
„Din documentele de arhivă reies câteva date privind gospodăriile din comuna Găvănești:
- Din totalul de 378 de case, câte erau în comună, 16 erau în 1942 din zid, 362 cu pereți din gard de nuiele, 13 case aveau câte o singură încăpere, 76 de case aveau câte două încăperi, 112 cu câte trei încăperi și, 177 cu câte 4 sau mai multe încăperi;
- Acoperișul caselor era: la 106 de case cu tablă metalică, la 30 de case cu țigle, la 241 de case cu stuf și, numai la 1 casă cu șindrilă;
- 321 de case aveau latrină, iar 51 case nu aveau;
- 138 de case aveau câte o grădiniță la care cultivau câteva brazde cu zarzavat, iar 226 de gospodării posedau câte 5-20 de pomi;
- Numărul caselor cu fântâni (puțuri) proprii se ridica la 147, grajduri bune dețineau 194 de gospodării, iar 136 dintre acestea se prezentau într-o stare jalnică;
- Curățenia caselor se întreținea văruindu-se de mai multe ori pe an, înaintea sărbătorilor mari, adică la Crăciun, la Paști și la Rusalii, apoi toamna, după strânsul recoltei. La Paști se văruiesc casele și pe dinafară, în puterea unui obicei, ce se îndeplinește aproape ca o lege sfântă.
- Pentru încălzit sătenii au sobe de cărămidă, numite „oarbe‟ sau cu plită. Combustibilul întrebuințat pentru încălzit: lemne, cătină, coceni, paie, etc. iar iluminatul se face cu petrol lampant.‟ (Extras din „În căutarea unei noi şanse - Săgeata”)
|
|